Un editorial de Vlad Stoiculescu

Oricati fluturi te-ar macina in adolescenta, lectia “iubirii” se preda ceva mai tarziu in viata.

Odata ce neuronii ajung sa depaseasca hormonii, criteriile de selectie scot si ele capul din…pantaloni. Ajungi treptat sa intelegi ca langa tine se afla un om, nu un accesoriu. Ajungi sa remarci suprizele placute si sa accepti micile defecte. Ajungi sa apreciezi trairile comune si sa treci cu vederea imperfectiunile. Mai mult, odata ce incepi sa te privesti sincer in oglinda, ajungi sa apreciezi cand cineva te suporta zilnic. Da, chiar si atunci cand esti un monstru de egoism, adica atunci cand esti “tu insuti”.

Dupa o introducere mai insiropata ca o savarina comunista, imi permit acum si cateva intrebari. De ce, dupa o varsta, suntem capabili sa iubim sincer oamenii de langa noi, dar nu putem aplica aceleasi criterii si unei tari? De ce a devenit dragostea de tara, mai ales in cazul Romaniei, un exercitiu diform de imaginatie? De ce trebuie sa iubim o alta Romanie, in timp ce tara de langa noi spala vasele acasa?

Daca intrebarile sună mlăştinos, eu zic sa luam pe rand semnele care ne spun ca Romania are multi fani, dar putini admiratori.

In primul rand, majoritatea oamenilor pe ale caror bloguri, profiluri si parbrize sta scris patriotism s-au indragostit de alta tara. Ei iubesc o Romanie Mare, o Romanie plina de oameni muncitori, dar fara noroc. O Romanie al carei popor are origini pure, o Romanie unde dacii au misunat mii de ani pe campii. O Romanie care a pazit timp de secole intrarea in Europa. O Romanie care a fost mereu persecutata. O Romanie care n-a participat la Holocaust si care a fost o mare putere mondiala. O Romanie unde tiganii sunt responsabili pentru absolut toate infractiunile din afara granitelor. Cu alte cuvinte, o Romanie care nu a existat si nu va exista prea curand.

Aparent, in cazul tarilor, ca sa poti vedea partile bune in partenera ta, trebuie sa proiectezi asupra ei o imagine fantasmagorica. Nu, nu, coruptia nu e grasuta, asa are ea….oasele mai mari. Economia nu e anorexica, doar ca nu o avantajeaza hainele. E totul in regula, doar ca n-avem noi gustul format pentru eleganţa Romaniei. Nu ca ar fi ceva rau in a vrea sa imbunatatesti lucrurile intr-o relatie. Sa-ti doresti evolutia e normal si laudabil, dar nu poti face asta pornind de la o minciuna. Nu poti sa pleci de la ideea ca iubita ta e de fapt fotomodel, doar ca “n-a fost promovata suficient”. Si, daca tot a venit vorba despre promovare, cand se presupune ca iubesti…

…nu-ti prezinti public partenera drept un nobil vlastar pentru ca in privat sa o numesti curva ordinara. Si totusi, in cazul relatiei cu tara, lucrul asta se intampla frecvent. Cand suntem intre noi, traim intr-o tara de cacat, cu oameni de cacat, unde nimeni nu ne respecta ”realizarile”. Odata ajunsi in afara tarii, vorbim despre originea nobila si latina a poporului roman si despre cum in Bucuresti e cam la fel ca in Berlin, exceptand mizeria, civilizatia si infrastructura. Unde-i adevarul? Pe undeva pe la mijloc, un mijloc pe care trebuie sa-l privim mai intai in oglinda si apoi sa-l constientizam.

Daca vezi si partea goala a paharului, inseamna oare ca nu-ti iubesti tara? Nici pe departe. Este, cum spuneam anterior, diferenta dintre fani si admiratori. Fanii au obsesii. Fanii vad in obiectul pasiunii lor fix ce vor sa vada. Admiratorii sunt capabili sa inteleaga ca apreciaza o realitate, nu o fantasma. Admiratorii vor sa scoata Romania la o cafea, sa afle ce-i place si pe cine nu suporta. Fanii ar vrea sa fie vazuti la brat cu o Romanie ideala. Daca Romania reala seamana cu o tarancuta simpatica, una cu apucaturi usor adolescentine, Romania ideala e o regina interbelica cu profunde convingeri xenofobe.

Bun, si care ar fi problema pana la urma? Pe langa dovada unei anomii adanc inradacinate, problema e simpla: timpul! Relatiile se schimba mai repede decat tarile si lasa urme mai putin adanci. La doi ani dupa despartirea de EA sau de EL esti (aproape) un om nou. La zece ani dupa ce te-ai despartit de Romania si ai “agatat altceva”, esti inca “romanul ala”. Esti inca “fostul iubit” care acum isi barfeste fosta de parca nu tot el ar fi strabatut zilnic parcul la bratul ei. Sau, din contra, esti “fostul” care inca tanjeste dupa ceva ce n-a avut niciodata, dupa imaginea aia ideala pe care imaginatia ne-o pune mult mai des la dispozitie decat memoria.

In plus, daca nu e atat de greu sa intelegem ca intr-o relatie ambii parteneri fac mici concesii, in cazul relatiei cu tara pierdem rapid firul ratiunii. E adevarat. De cand iesim in oras cu Romania, statul ei lacom ne-a tapat de bani, iar pornirile ei religios-conservatoare ne-au scos de multe ori din sarite. Si totusi, noi am fost partenerii perfecti? Am fost oare cetatenii exemplari care au schimbat mereu lucrurile in bine? Sau am fost partenerii critici si plangaciosi pentru care nimic, niciodata nu va fi suficient de bun?

Imi iubesc tara? Habar n-am. In ultimii ani mi-a devenit usor simpatica fata, dar mai am pana sa-i cant serenade. Nu de alta, dar face destul de multe tampenii si vreau sa-i cunosc mai bine si vecinele, inainte sa imi pun pirostriile. Pana atunci insa, merita sa o scot din cand in cand la o cafea. Mai aflu lucruri noi, despre oameni care au reusit, despre locuri care merita vazute. Si, cine stie, poate chiar ma place…

P.S: Pastrand linia articolului, e de remarcat ca nu poti convinge o tara sa te iubeasca dupa ce ai incercat sa o violezi. Se aude, tovarasu’ Putin?