Mă trezesc cu două iepe cât mine de înalte la ușă.

– Primiți cu colinda?

– Mda.

Și-ncep să ragă dubios, ca un fel rar de măgari tuberculoși. Nici n-apuc bine să-nchid gura, că-mi picase mandibula pe genunchi auzind răgetele infernului, că donșoarele termină.

O strofă. Atât, frate, O STROFĂ. Mi-era mie jenă de rușinea lor. Cum măi? Nu c-aș fi fost nemulțumit c-au terminat, mai aveam puțin și mi se lipeau urechile de sprâncene să scape de vocile alea îngrozitoare, dar patru versuri??? Patru??? Continue reading