Una dintre marile tâmpenii de care m-am împiedicat în primii ani de şcoală a fost “lectura obligatorie”. În fiecare vacanţă de vară, primeam cele două liste unse cu mirul izbăvirii: lista de lecturi obligatorii şi lista de lecturi opţionale. Hidoasă minte a avut vietatea care a gândit aşa sistem.
Cum poţi să obligi nişte copii, de o diversitate care acoperă toate nuanţele firii, să citească aceleaşi cărţi? Au existat nenumărate “opere” – chiar de pe raftul de aur al literaturii româneşti – pe care nu le-am putut citi. Am încercat, am înghiţit forţat primele 30-40 de pagini, până mi-au țâșnit prin toate orificiile buchile tulburi şi gumoase, ca nişte biluţe de muci.
Unele nu mi-au plăcut pentru că împuşcau idei pe lângă gustul meu. Iar altele au fost proaste; sunt de părere că aproape jumătate din cărţile care mi-au fost îndesate pe gât în copilărie sunt de o slabă calitate. Oricât de apăsat ar fi pronunţat profii numele unor scrijelitori autohtoni, recunoaştem că “ai noştri” nu au fost chiar vârful de lance al literaturii.
Continue reading
