Mă jucam cu alți copii, dar nu aveam prieteni. Poate am purtat mereu o genă bizară care stropea tristețe peste obrajii râzători, până se acopereau cu o crustă țepoasă. Copiii își fac loc printre țepi și se jucau cu mine.
Singurul prieten a fost Zavaidoc, cățelul meu.

Cu Zavaidoc lângă mine puteam fi și eu copil, să nu îmi pese de țepi. Striveam pălămida desculț, sfărmam ghimpi și îi lăsam să doară până fierbeau în călcâie. Călcam orice în tălpile goale atunci când Zavaidoc alerga cu mine.
Continue reading