Încerc să mă las de un obicei prost. De mult timp, de prea mult timp, îmi consum energia şi-mi corodez nimbul, chinuit de un viciu înjositor: Citesc “presa” românească!
Un ritual bolnăvicios, o malahie scârboasă în care mă las păcălit de realităţi false, autosatisfăcându-mi pofte cognitive.
Trebuie să părăsesc mirajul, să accept adevărul crud: Presa nu există!
Este doar o măciucă fluturată prin pleavă, dirijată de curente şi interese efemere.
În timpul zilelor noastre, de exemplu, avem două direcţii:
