Locuiesc de ceva timp într-o pensiune „ca-n poveşti”. Adică izolată cu bezea, turtă dulce şi marţipan. Din camera mea se aude tot. Dacă se excită două muşte cu un etaj mai jos, eu le aud gâfâitul. Dacă vecinul a închis televizorul pe Antena3, eu încă mai aud ecourile limbii. Dacă grăsana de la parter visează noaptea o omletă, eu deja aud cum se crapă coaja oului. Dacă…în fine, aţi prins ideea.

Un obicei al locului este ca după ora 9 dimineaţa (sinonim cu noaptea-n cap pentru mine) toată lumea să presupună că sunt deja treaz. Eventual chiar plecat prin pădurile bucovinene după căprioare şi mânătărci. Şi la ora 9:01 fix, mă trezesc în suspine şi chinuri din matca focului când aud aşa vuiet venind din holul pensiunii.

Mopuri pleoşcăind, mături pufăind, unghii şi tălpi de pantof râcâind, ferestre trântite, uşi trosnite şi două voci ba piţigăiate, ba răguşite. Ca de cloşcă înfoiată şi sugrumată. Erau cameristele în acţiune. Se plimbau dintr-o cameră-n alta, băteau la uşi, vârau chei prin broască, cuvântau toate trăsnăile lipsite de sens şi râdeau cu o falcă-n cer şi alta în iad.
Continue reading