Îmi amintesc următoarea scenă prezentă în comediile vechi, creaţia titanilor Stan Laurel şi Oliver Hardy:

Doi tăntălăi famelici se oploșesc la masa unei crâşme. Zgribuliţi de ger, cu mănuşile împunse de unghiile tocite, cu urechile crăpate şi o pătlăgică roşie în loc de nas. Nivelul de raportare la mediul înconjurător este primitiv, animalic. Sunt ca două bovine scăpate în lucernă. Cu feţele permanent rânjite, tot ce îşi doresc este să-şi vâre pe gât toată mâncarea şi băutura din incintă.
– This is the life, Stanley boy!
– You said it, Oly!

Iar la final, spre uluirea ingenuă a tăntălăilor hămesiţi, vine nota de plată. Urmează câteva minute de slapstick comedy şi salvatorul The End.

Asta s-a întâmplat astăzi cu tăntălăul nostru popor iubitor de ciolan, crâşmă, biserică şi vatră strămoşească. Da, a venit nota de plată, comedia se apropie de final.
Continue reading