Serial apărut la Netflix, luna aceasta. Un singur sezon de 10 episoade, toată producţia fiind livrată în aceeaşi zi (12 octombrie) – o caracteristică Netflix lăudabilă.
Serialul poartă mai mult amprenta scenaristului Mike Flanagan, nu a scriitoarei Shirley Jackson, autoarea romanului The Haunting of Hill House.

Publicat in anul 1959, romanul a fost tot mai schingiuit de minţile cineaştilor, până la mutilarea completă care l-a făcut irecognoscibil. Prima ecranizarea în 1963, The Haunting – regia lui Robert Wise. A doua în 1999, The Haunting – un kitsch logoreic în regia unui nene de care nu am mai auzit.
Şi acum, anul de graţie 2018, cea mai reuşită încercare cinematografică şi versiunea cea mai infidelă autoarei Shirley Jackson.

Mike Flanagan ştie să construiască atmosfera groazei; este un regizor/scenarist sincer, nu trişează cu doze inutile de scabros, nici cu sperieturi gratuite. Îţi apasă coarda sensibilă cu dibăcia naraţiunii şi autenticitatea dialogului.

Primele şase episoade curg prin eleganţa scriiturii bune, te apropie de punctul în care te-ai duce prin vecini să le spui “Mă uit la cel mai reuşit serial horror. Da, e bun!”
Ultimele patru au toate păcatele scenaristicii “mixt-writing”. Scriitorii primelor şase par înlocuiţi cu nişte adolescente ameţite de prima dragoste.

Şi păcatul suprem: senzaţia că povestea va exploda într-un deznodământ grozav, cu toate sensurile şi nuanţele cuvântului “grozav”. O senzaţie legitimă, încurajată de calitatea naraţiunii incipiente. Iar spre final, să realizezi că geniul de fapt nu există, totul s-a dizolvat în clişee leşietice.

Doamna/domnişoara care a scris ultimul episod şi a repetat de vreo 7-8 ori repertoriul înţelepciunilor inventate de coafeze şi manichiuriste ar trebui închisă într-un turn, departe de orice taste şi hârtii.