Atunci când suntem mici, vedem pământul mult mai clar, mai aproape. Suntem mai stabili în cele patru membre, mai greu de răsturnat. Nimic nu ne poate atinge în împărăţia covorului persan, pufos, împarfumat cu felurite arome de balsam. Avem împrejur un scut impenetrabil şi atotprezent, pogorât din privirea aprigă şi iubitoare a părinţilor protectori. Creştem zâmbitori şi senini, legănaţi de braţe, genunchi şi de vorbe dulcegărite. Suntem în lumea diminutivelor, a botoşeilor din bumbăcel şi a supiţelor prelinse pe obrăjori. Ne dobândim genialitatea atunci când descoperim primele cuvinte si mersul biped. Nimeni nu le-a descoperit atât de rapid şi într-un mod deosebit, ca al nostru. În ochii si pe buzele părinţilor suntem cu toţii ingineri, doctori, fotomodele, oameni de ştiinţă, de afaceri, de succes.
Deja suntem stăpâni pe cele două membre inferioare şi când alergăm pe sub masă ne alegem cu ditamai cucuiele în creştetul capului. Privim pământul mai de sus, dar încă simţim mirosul puternic al balsamului din covor. Braţele legănătoare au mai obosit, dar ne lăsăm în continuare alintaţi de genunchi şi dulcegării. Poeziile părinţilor au devenit ale noastre, purtăm pe buze viitoarele cariere de ingineri, doctori, oameni de ştiinţă, de afaceri, de succes. De fapt, suntem nişte trăistuţe umplute cu stelele prea îndepărtate, cu visele terminate prea devreme, cu zâmbetele arcuite mult prea rar de cei care ne-au crescut.
Când am primit acceptul de a traversa singuri strada, am ridicat definitiv ochii din pământ şi am privit spre capătul cerului. Covorul şi-a pierdut mirosul, ne simţim ruşinaţi cocoţaţi pe genunchi, dulcegariile nu ne mai leagănă, ci ne plictisesc. Acum vrem lauda celor ce aleargă după mingi şi cornete de hârtie, zâmbetul admirativ al celor ce sar peste coarde şi peste bârna nasurilor noastre.
La şcoală am rătăcit trăistuţa cu truse de doctori, de ingineri, de oameni de succes. Am învăţat că privim în gol, cerul nu are capăt, ne-a murit şi primul căţel, cel de la care am prins taina alergatului în patru labe. Am învăţat că fiinţele şi visele într-un final se ofilesc, la fel ca trandafirii din prima zi a primei clase. La fel ca iarba şi vocile zurbagii ce stăpâneau odată maidanul acum mocirlos şi pustiu.
Vecinii nu mai erau perfecti, ci, în cel mai bun caz, banali. Obişnuiau să bea cam mult şi să mănânce cam prost. Aveau meserii anoste; munca la fabrică, la alimentară sau în atelier îşi pierduse culoarea paginilor lucioase din cărţile de poveşti. Uneori, când mai făceau câte o grozăvie, deveneau chiar exemple negative, de evitat pentru noi, cei care eram împinşi spre viaţa de succes de braţele ce ne-au legănat cândva.
Dar până la urmă, parcă nici părinţii împingători nu mai aveau aură. Încet, dar sigur, li se scorojise poleiala scânteietoare şi acum trăncăneau cuvinte goale din carcasele îngălate şi despuiate. Evident, timpul lor trecuse. Acum noi începeam să înţelegem totul, iar ei nu mai pricepeau nimic…
E 6 dimineaţa. Se închid uşile metroului şi ne frecăm cămăşile de rochii, de plete şi de buze vopsite. Probabil sunt printre noi şi câţiva doctori, ingineri, oameni de ştiinţă. În lungul drum prin tunelurile negre am suficient timp pentru a-i cântări din priviri. Sunt tăcuţi, somnoroşi, străini. Prieteni doar cu telefonul frământat între degete şi cu ziarele ce le acoperă faţa, adăpostindu-i într-o cuşcă a intimităţii. Ne reîntâlnim mai pe seară, la întoarcerea acasă. Aceiaşi, la fel de tăcuţi, de străini; poate doar mai somnoroşi. Avem numeroase ticuri, muşcături de buze, desene făcute pe blugi cu unghiile, modalităţi de a ne freca mâinile între ele şi de tâmplele încărunţite. Suntem ocupaţi în tunelurile lungi şi negre. Tăcuţi, ocupaţi şi străini, în fiecare zi. Dintr-o rochie înflorată se ridică un miros dulce de balsam şi îmi aduc aminte de covorul persan la care priveam de aproape, stabil în cele 4 membre, greu de răsturnat. Ştim cu toţii de unde am plecat, dar oare unde ne-am rătăcit?
