A fost orfan întreaga viață. Uneori, în vis, se simte îmbrățișat de o amprentă maternă ce-i răscolește interiorul fraged. Iar râtul se inundă cu salivă, din amintirea gustului de lapte proaspăt, călduț. Se trezește în miez de noapte tremurând, cu ochii umezi, cu genunchii încă amorțiți. Și scoate căpșorul printre stinghiile de lemn, privind spre luna rece. Guiiț! Guiiiiț!

Se simte singur. Omul, părintele adoptiv și bunul prieten, îl uită în fiecare noapte. S-au trecut și florile din fața grajdului. Au crescut împreună de mici. Le-a mângâiat lăstarii, a râs în hohote cu bobocii legănați de vânt, și-au șoptit povești și alinări în nopțile parfumate de vară. Acum le privește cadavrele lujerilor uscați, acoperite cu mărgele ciobite din gheață. E singur și trist; lacrimile s-au prefăcut în aburi și plutesc într-un cor mut de fantome peste grădina moartă. Guiiiț! Guiiiiiț!

A trecut un an de la primul ger, de la prima amintire cu firimituri de sticlă rece presărate din lună. Era deja mărişor, dar nu găseşte în memorie alţi părinţi în afară de om. A trecut un an de la acea noapte primordială pe care s-a construit stiva de amintiri.

La fel ca atunci, părintele om a stins lumina mult mai târziu. Şi s-a auzit oţelul frecat de piatră, la fel ca în toiul verii, când se pregătea coasa pentru câmp. Îşi ascunde râtul umed printre paie şi vrea să adoarmă. Se întinde, se ghemuieşte, îşi strânge codiţa sub burtă, se ascunde de frig. Printre stinghii încă mai simte miresme de mălai fiert şi se aud tot mai stinse vocile părinteşti ce l-au crescut. A tăcut şi oţelul frecat de piatră. Parcă s-a mai încălzit. Zâmbeşte, iar paiele-s moi. Se simte iubit. Guiţ.

Cu ocazia Ignatului ce a trecut, vă urez POFTĂ BUNĂ!