”Eram amândoi flăcăi, eu și frate-miu, tineri și proști ca niște cățelandri abia înțărcați de la țâță. Când am auzit buciumul de peste munte, ne-am zvârlit pe cai și duși am fost la oaste, să ținem piept turcului, să nu ne ia păgânii pământul de sub picioare.
Ne-adunase ura față de blestematul de turc de prin toate văile și colțurile ținutului, tare mulți dintre noi cu caș la gură, că nu luptasem niciodată și nici măcar nu văzusem vreo bătălie. Oșteni adevărați erau o mână de oameni, adunați de la cetate și niște răzeși mai bătrâni, care mai trecuseră prin sabie, restul eram toți niște mucoși cu mâinile neatinse de sânge.
I-am așteptat după un tinov întins pe toată valea. Acolo ne-au zis căpitanii c-o să se împotmolească și-o să-ncetinească valurile turcești și numa’ o să-i pălim ca pe niște mâțe plouate, de-o să-i punem la pământ rând după rând.
Eram atât de tineri și proști c-am luat-o ca pe-o joacă, ca pe-o încăierare între flăcăi cu ochii pe aceeași fată, după vreo horă-ncinsă-n fapt de seară. Îi așteptam pe turci cu zâmbetul pe buze, îmbătați cu povești de vitejie auzite în jurul focului. Continue reading