Se întâmplă să ajung cu scrisul într-un punct în care personajul rămâne suspendat între doi pași și se uită la mine c-o moacă tâmpă și ironică în același timp – ce faci, nene, mă lași așa?
Fiecare cuvânt vine ca o piatră de rinichi și-ajung să scriu o frază pe zi doar ca s-o șterg a doua zi când o înlocuiesc cu alta, la fel de bună. Nu mi se întâmplă des dar și când e să fie, mă lovește nimicitor.
Și cu cât merge mai greu cu atât mă încăpățânez mai tare să mă lipesc de taste, patru-cinci ore fără pauză, ridicat pentru mâncat și alte chestii naturale, revenit în scaun pentru încă patru-cinci ore și așa încă o tură, până se adună vreo 13-14 ore. Continue reading