de Claudiu T. Ariesan
Când am primit romanul Iulliei Ioniţă on line, numărând cam un milion de caractere strânse în aproape 200.000 de cuvinte, am fost pus în faţa unei dileme sau chiar a unei trileme! Grafomanie, imitare seacă a realităţii sau talent genuin. Cam astea erau variantele de primă instanţă. Vârsta de 16-17 ani – când am înţeles că a fost compusă opera ficţională – profila posibile “circumstanţe agravante” în primul sens, faptul că este fiica scriitoarei Corina Ozon (aflată în plin val de succes editorial cu ciclul “amanţilor” ajuns la al treilea volet) putea sugera un mimetism juvenil de familie, deci din a doua categorie de orori beletristice. După câteva rânduri am înţeles că am făcut perfect degeaba scenarii prăpăstioase; peste câteva pagini eram anesteziat de forţa incredibilă a scriiturii, de asprimile faptice şi de limbaj topite într-un stil neverosimil de coerent pentru etatea debutantei. La ultimele frazări impetuoase nu mai nutream decât dorinţa să contribui cu ce pot la şlefuirea finală şi la desăvârşirea operativă a unui proiect pe care îl doream neapărat lansat în galeria editurii Datagroup.