Pentru că sunt genul de gentleman care întotdeauna spune, trebuie. Trebuie sa vă povestesc metoda prin care am agăţat două trofee rare, de pigment galben spălăcit şi brunet intens coţofanic. Înalte, bombate la spate şi sub gât, cu ochi limpezi; transparent de limpezi, prin care se vede tot. Şi aproape mute. Adică monosilabice. Dar nici nu aveau nevoie să deschidă gura. Era suficient să le priveşti şi să îşi ţuguie puţin buzele, atât. Şi brusc ţi se muta centrul de greutate în faţă de le pupai vârfurile pantofilor mai ceva ca fetişiştii din filmele nemţeşti.
De prima am dat pe facebook. Poze făcute la studio cu blana de gât ori în club, sorbind ceva verde-mâzgă dintr-un pahar cu picior lung. Terminase relaţii, comunicare, teoria plm la o din asta particulară, dar era fată deşteaptă: Pagina plină cu citate din Descartes, Shakespeare, Nietzsche, Garcia Marquez, Vin Diesel, greuceni din ăştia. Şi, cel mai important, îi strălucea o mărgică argintie de sub limbă. Puţin sub vârful limbii, se vedea mai ales în pozele alea mai jucăuşe când lua faţa de dezinhibată sictirită. Mărgică din aia de îţi gâdilă inspiraţia până dai afară tot ce ai mai bun în tine. Clar, asta era aleasa!
Continue reading