Am avut neşansa să cresc într-o anume zonă a ţării, mai îndepărtată de preacurata smerenie indusă de cele sfinte. Acolo, la mine la ţară, oamenii locului nu aveau timpul şi nici aşezarea sufletească pentru a mesteca prea mult vocile şi tainele bisericeşti. Motiv pentru care am crescut cu impresia, posibil greşită, că localnicii zonei s-au lăsat dirijaţi mai degrabă de superstiţie, şi nu de credinţă.
Cea mai bună dovadă a întunecimii spirituale în care am crescut a venit în urmă cu vreo 8-9 ani. Atunci am aflat pentru prima dată că termenul de „acatist” nu este sinonim cu „blestem”. Printre băştinaşii mei nu exista acuză mai gravă decât „Cutărică a dat acatist la biserică”.
Atât era nevoie să afirmi şi, automat, interlocutorii tăi primeau mesajul că respectivul Cutărică a dat bani la popă pentru descântece. Ce descântece? De tot felul. De la să-i dea dizenteria în capră la gonoree transmisă genetic până la a noua generaţie. Nimeni nu şi-ar fi pus problema că acatistul poate fi şi „de bine”.
Între timp, am mai crescut, am mai văzut, am mai trăit. Şi am ajuns ca astăzi, în sfânta zi de vineri, să îmi reevaluez anumite porniri şi preconcepţii despre preoţime. Totul a pornit de la afirmaţia Anicăi Creţu, localnica din satul Cernu, comuna Poduri:
Continue reading