De obicei, neglijez cu succes orice bătaie, orice scormonit şi orice frecăţiş asmuţit asupra uşii mele. Doar că nenorocitul ăla bătea într-un fel anume. Nici tare şi nici des, dar avea un ritm diavolesc care te împungea în suflet. Cu fiecare ciocănit îi simţeai falangele apăsând pe creier.
– Ah, domnul Praporgescu. La uşa mea, din nou.
– Bună dimineaţa, domnul Corban. Deranjez?
– Hai sictir.
– Aoleu, domnu Corban! Păi se poate aşa ceva?
Am învăţat de la bunici să mă feresc de câinii cu ochi roşii. Fie i-a încăierat vreo vulpe bolnavă, fie au dat în ei alte bube din sălbăticie, dar ăia nu mai sunt câini de încredere. Să fugi mâncând pământul când îi vezi, că au creierii măcinaţi de turbare şi o să-ţi sfâşie beregata între colţi.
Continue reading