articol scris de Vlad Stoiculescu

Acum aproape opt ani, după o vară în care înghesuisem o vacanță, o schimbare de job, o mutare de locuință și alte obsesii ale tinereții, mi-am găsit timp să ajung și pe la medic. La un laborator de analize, mai precis. Eram cam palid și mai multe persoane, de la maică-mea la oameni întâlniți în Mega Image, îmi spuneau că am „ochii puțin cam galbeni”. Suspectam, în cel mai „bun” caz o steatoză hepatică. În cel mai rău caz, aș fi putut agăța o hepatită A din vacanța care tocmai se încheiase. Niciunul nu era un prospect grozav, dar nici un capăt de lume.

Din fericire, corpul meu părea să fie complet ocolit de virusuri, inclusiv de hepatitele clasice. Din păcate, valorile transaminazelor (enzime hepatice) erau de 10 sau chiar 20 de ori mai mari decât ar fi trebuit să fie. Problema era deci mai complicată decât anticipasem.

Primele halate care mi-au văzut analizele au ridicat din umeri și s-au ferit de diagnostic, însă o vizită urgentă la un spital mare mi-a sugerat o boală despre care auzisem doar trecător: hepatita autoimună. După zeci de teste (pentru virusuri și anticorpi autoimuni) care m-au costat timp și bani, diagnosticul s-a confirmat.

Sincer să fiu, în primă fază, neștiind fantastic de multe despre bolile autoimune (la fel ca medicii), n-am luat lucrurile prea în serios. Cum valorile transaminazelor au scăzut în urma terapiei inițiale, începusem să cred că lucrurile se vor așeza destul de repede. Șapte ani mai târziu, după mai multe internări, sute de consultații (inclusiv în afara țării) și zeci de mii de pastile, am ajuns la o soluție pe care nu vrusesem să o accept: transplantul hepatic.

Culmea, componenta autoimună intrase în remisie, însă problemele cu ficatul si vasele de sânge din jur nu păreau să se calmeze. Deși eram pe listă de un an jumate și fusesem avertizat, am amânat mental momentul până când m-am trezit pe brancardă.

Norocul meu a fost că aveam o grupă rară, cu un fenotip și mai rar, lista pacienților fiind mică. Ghinionul meu a fost că aveam o grupă rară, cu un fenotip și mai rar, lista donatorilor fiind la rândul ei mică.

Credeți sau nu, lunile petrecute în spital au fost nu doar revelatoare și pe alocuri dureroase, cât și suficient de amuzante încât să vreau să vi le povestesc. Prin urmare, am scris o carte. Una care nu e despre doctori, boli sau sistemul medical. E despre un ciudat de vreo 30 de ani care a fost scos din lumea lui și proiectat într-una unde speranța vine la oră fixă.

Jucării Stricate a fost publicată de Editura Datagroup și va fi lansată oficial sâmbătă, la ora 17, în cadrul Bookfest București 2018.

Fragment din “Joc de Glezne”, unul din capitolele de început:

” Știți senzația aia că ai fost lovit de un camion și că șoferul a dat și cu spatele, crezând că ești politician? Cam așa mă simțeam eu când am fost trezit a doua zi, la 5.00 dimineața. Două infirmiere bătrâioare, dar zâmbitoare, m-au ridicat în fund și au început să mă curețe cu o spumă bizar mirositoare și cu șervețele sterile. Până să mă prind exact ce se întâmpla, una dintre infirmiere mi-a vârât în gură o periuță de dinți de unică folosință și m-a asigurat că „te curățăm bine, mămică, tu să n-ai nicio grijă”.

Îmi plăcea să cred că simpatia infirmierelor se datora atracției mele animalice, dar cel mai probabil de vină era figura de cățeluș uitat în ploaie. Dacă ar fi funcționat și la rezidentele pe care le observam din ce în ce mai des, ar fi fost perfect. Urma să mă gândesc mai serios la asta în tura de somn ce tocmai începea…

– Te-ai trezit, domnu’? mă întrebă Dorin, un asistent proaspăt intrat în tura de dimineață. Nu e bai, ne trezim acum, că se apropie și vizita lui Domn’ Profesor. Hai să punem niște perfuzii și să rearanjăm electrozii ăștia.

– Ce dată e? m-am trezit subit că întreb, deși eram mai degrabă deranjat de faptul că nu apucasem să dorm cât voiam…
– E marți, 22 august. Ai dormit două nopți în spital, n-ai călătorit în timp!

Pe lângă perfuzii, Dorin mi-a făcut și două injecții cu un anticoagulant care a dat o tentă vinețiu-strălucitoare mâinilor mele deja colorate. În momentul ăla, bicepșii mei arătau ca o expoziție de tatuaje postmoderne. Mă puteam camufla fără probleme printre taximetriștii care mergeau fără aparat, ascunși în spatele autogării.

În orice caz, se făcuse ora șapte, iar eu habar n-aveam ce însemna „vizita lui Domn Profesor”, ci doar că el era omul care adusese transplantul hepatic în România și care supervizase operația condusă de Chirurgul Șef. Urma deci un moment solemn, iar eu nu puteam să mă ridic nici măcar în fund, fără cel puțin două persoane pe post de proptele. În seara anterioară rugasem o infirmieră să-mi ridice patul, pentru confort, iar acum nu mai ajungeam la butoanele care îl controlau. Eram clar nepregătit pentru strigarea catalogului. ”

***

Câțiva dintre voi au probabil ceva mai multe întrebări, de la tratamente la crezuri personale și informații medicale. Aș fi bucuros să răspund la ele, însă cel mai probabil o voi face în privat. Oricum, nu voi percuta la întrebările pe care le consider dubioase sau malițioase. În plus, cred că 90% din răspunsuri se află în cartea descrisă mai sus, inclusiv câteva informații despre istoricul medical personal. Asta și o doză de umor trăit involuntar și grăit în mod barbar.

În caz că se întreba cineva sau în cazul în care se va întreba vreodată cineva, Jucării Stricate va fi tradusă pe viitor în germană, engleză și alte câteva limbi. Să sufere și alții, nu numai voi!

Nu vă pot promite că tema cărții o să vă placă. Pot totuși să vă garantez că textul nu o să vă trimită la culcare.

foto: Bianca S.

NR: Puteți comanda Jucării Stricate AICI (site-ul Editurii Datagroup)
Sau vă puteți întâlni cu Vlad sâmbătă, 2 iunie, de la ora 17.