Un editorial de Vlad Stoiculescu
Există clişee plictisitoare şi clişee iritante, clişee accidentale şi clişee intenţionate. Apoi există ELE… clişeele cataclismice.
Un clişeu cataclismic e o afirmaţie atât de greşită încât n-ar putea fi inclusă nici măcar în noul Cod Penal. Din această selectă categorie face parte şi panseul nostalgic “Era mai bine înainte“, cu variaţia adverbială “Era mai bine pe-atunci“. Pentru un american, genul ăsta de nostalgie ar putea fi o comparaţie între epoca Clinton şi perioada Obama. Pentru români însă, el înseamnă un singur lucru: era mai bine pe vremea lu’ Ceauşescu sau, cel puţin, pe vremea “comuniştilor“. Să analizăm de ce o astfel de maximă spune ceva atât despre emiţător, cât şi despre naţiunea căreia îi face galerie.
În primul rând, emisă de tineri, afirmaţia nu are nicio noimă. Eu, omul care avea trei ani la Revoluţie, n-am niciun drept să vorbesc comparativ despre “cum era înainte” şi “cum e acum”. Sigur, pot să încerc să analizez mentalitatea oamenilor trecuţi prin comunism, pot vorbi despre evenimente istorice, pot încerca să disec evenimentele din Decembrie ’89. Am dreptul ăsta, cel puţin la nivel epistemologic. Pe baza a ce? Pe baza tonelor de mărturii şi documentare, a datelor pe care cu toţii le avem la dispoziţie.
Consider că pot vorbi despre evenimentele “mari” pentru simplul motiv că 90% din populaţie habar n-avea ce se întâmplă în mediul politic şi social al vremii. Era normal. Acum avem cu-adevărat acces la informaţie şi e normal să profităm de asta. Nu cred că unul care în ’78 stătea la coadă la pâine ştie mai mult despre fuga lui Pacepa decât unul care s-a documentat intens pe tema asta. Ce nu e însă în regulă să fac, din postura mea de “produs al generaţiei post-revoluţionare”?
Nu e în regulă să le spun oamenilor care au tras cu dinţii ca ai lor copii să nu fie “şoimi ai patriei” că se… trăia mai bine pe-atunci. Nu de alta, dar habar nu am ce meserie aş fi practicat sau ce dosar mi-ar fi fost fabricat, dacă prindeam într-adevăr perioada. Pot spune, uitându-mă pe statistici, că economia internă nu a mai funcţionat după o vreme. Îmi este însă peste mână să compar Mega Image-ul cu alimentara unde se stătea la coadă pentru “adidaşi”. Nu pot vorbi cu “nostalgie” despre o perioadă pe care n-am trăit-o, fie ea comunistă, interbelică sau paşoptistă. N-am cum să regret ce n-am simţit. De-asta nu prea înţeleg de ce puştani născuţi în 1993 vorbesc cu lacrimi în ochi despre “cum era înainte”. Sigur, influenţa parentală… dar discernământul unde e?
A doua şi cea mai importantă cauză pentru care expresia asta e o cangrenă socială este chiar motivul din spatele nostalgiei. Atât puştii debusolaţi (şi precar educaţi), cât şi bătrânii ranchiunoşi au acelaşi dor: mediocritatea. Mediocritatea şi mediocraţia uniformă, întreţinută cu succes de aparatul de stat. De ce “era mai bine pe-atunci”? Pentru că toată lumea avea aceleaşi lipsuri şi tremura în acelaşi frig. Pentru că toţi aveau “măcar un apartament” şi “le găsea statul un loc de muncă”. Cel puţin în teorie, toţi aveau aceeaşi şansă, şansa de a fi mediocri. Ocazia de a se trezi zilnic în aceeaşi cutie de beton.
Cum spuneam, e greu să mă pronunţ asupra a ceea ce “a fost”, dar am dreptul să fiu îngrozit de nostalgiile de genul ăsta. Ce a fost cu-adevărat “pe-atunci” contează mai puţin decât faptul că oameni de 20 de ani nu-şi doresc altceva decât egaliatea de neşanse. Sunt oameni mai speriaţi de ideea de a munci şi de a-şi depăşi competiţia decât de ideea de a-şi trăi viaţa în anonimatul petului de bere.
Din comunismul românesc n-au rămas doar traumele, ci şi ideea că o societate sănătoasă e cea care îşi duce membrii în spate. Ăsta e şi unul dintre motivele pentru care avem o clasă politică de mare calibru. Unul din motivele pentru care oamenii care vor să lupte sunt blocaţi înainte să între în ring. Ceilalţi se uită la ei ca la nişte anomalii: cu invidie şi curiozitate. Totuşi, se poate. Greu, dar se poate. Desigur, România anului 2014 prezintă modele înălţate pe furt şi spectacol.
În România anului 2014, un puşti dintr-o zonă rurală trebuie să lupte de două ori mai mult decât unul crescut în alte condiţii. Dar tot România anului 2014 oferă zeci de exemple de afaceri de succes româneşti, de programatori respectaţi în Sillicon Valley, de antreprenori şi oameni cu idei apreciate (unii rămaşi în ţară, alţii plecaţi şi reîntorşi). Că statul nu face nimic pentru ei, e una. Că ei au totuşi posibilitatea să-şi facă treaba e mai important.
În cazul celor mai în vârstă, remarca “Era mai bine pe vremea lu’ Ceauşescu” e mai mereu urmată de exemple. Era mai bine pentru că o întreagă industrie nefuncţională ţinea oamenii ocupaţi. Era mai bine pentru că presa nu scria despre crime şi violuri (chiar dacă ele existau), iar maidanezii nu circulau liberi pe stradă (deşi originea lor este una “proletară”). Era mai bine pentru că nu existau o economie şi o piaţă reală care să ne arate cu-adevărat cum stăm. Era mai bine pentru că Ceauşescu construia blocuri mizere şi lipsite de confort (unele rezistente şi bine executate, dacă e să fim corecţi) şi monumente megalomane şi lipsite de scop. Era mai bine pentru că “ăia mici” îşi ascultau cu sfinţenie profesorii, profesori care erau în mare la fel de incompetenţi. Sigur că există şi merite ale industriei şi sistemului comunist, dar ele sunt rar invocate în discuţii. Nu pot să-mi dau cu părerea despre câte ouă puteai să cumperi pe cartelă, dar pot să-mi dau cu părerea despre mediocritatea şi nefuncţionalitatea economiei din perioadă. De ce? Pentru că la un moment dat s-a tras linie. Şi a dat cu virgulă!
Evaluat în perspectivă, comunismul românesc ne-a lăsat cu o mentalitate distrusă, un spaţiu cultural confuz şi cu o economie imposibil de resuscitat fără ajutor străin (cu sau fără “moneda convertibilă”). Ajutor pe care l-am refuzat acerb în prima faza, sub sloganul “Noi nu ne vindem ţara”. N-am vândut-o, am demolat-o şi privatizat-o pe un euro. Culmea, salvarea ar fi putut venit şi din simpla constatare că “lucrurile s-au schimbat” şi că minunile noastre industriale erau nevoite să reziste într-un mediu competitiv internaţional. Nu, nu am chef să aud iar cum ne-au sabotat agenţii economici străini. Cu siguranţă că au existat instituţii asasinate economic pentru interesele unor terţe părţi, dar exemplul Poloniei ne arată că “se putea şi altfel”.
Un alt motiv pentru care nu mă prea interesează de ce cred cei de vârsta a treia că “era mai bine pe-atunci” ţine tot de experienţă. Dacă puştimea habar n-are cum se trăia cu-adevărat “pe-atunci”, mulţi dintre părinţii şi bunicii lor habar n-au cum să trăiască acum. Sunt oameni care şi-au petrecut mai bine de jumătate din viaţă într-un regim totalitar şi a căror experienţă se reduce la aceleaşi repere din trecut. Foarte puţini şi-au dorit după Revoluţie să vadă mai mult, să fie mai mult, să înveţe şi să meargă mai departe. Majoritatea s-au mulţumit să “aibă”.
Când n-au mai avut, a apărut şi imaginea deformată asupra “trecutului glorios”. La nivel de experienţă de viaţă, un student de 23 de ani a văzut şi făcut mai multe decât mulţi ”neni” din generaţiile anterioare. Bineînţeles, asta nu compensează pentru diferenţele intelectuale şi micile avantaje ale vârstei (există aspecte ale maturităţii care nu pot fi echilibrate de intelect). Mi se pare puţin ciudat că unor oameni de 50-60 de ani le este “ruşine cu noua generaţie”, când noii generaţii îi poate fi la fel de ruşine cu precedentele. Nu de alta, dar pe lângă “aia care n-au luat BACul” şi “ăia care n-au nimic în cap”, mai sunt şi ăia care muncesc de la 9 la 9 ca să ţină o brumă de economie în picioare şi să plătească nişte pensii. Asta în condiţiile în care pot fi concediaţi şi înlocuiţi oricând. Ei nu consideră că le-ar fi fost mai bine atunci când s-ar fi putut preface că muncesc de la 8 la 16.00, cu un “job asigurat”.
În fine, un al treilea argument al falşilor nostalgici îl reprezintă aşa-zisele “vârfuri” din perioada comunistă. Fie că-i vorba despre artă, fie că e vorba despre sport sau divertisment, pe vremuri aveam “valori”. Aici intervine iar lupa bătrâneţii, a nostalgiei deformate. Nu de alta, dar Iris e o trupă de mare de rock dacă nu ai termen de comparaţie (sau măcar nişte viniluri cu White Snake şi AC/DC). Corina Chiriac n-ar fi putut avea o carieră dacă era nevoită să urce pe aceeaşi scenă cu Madonna. Cu o serie de excepţii notabile (de la Maria Tănase la Sfinx), muzica românească din perioada comunistă avea un nivel uniform. Era, aţi ghicit, mediocră. La fel scriitura. La fel teatrul şi filmul. Excepţii au existat în toate domeniile, dar pentru aceşti oameni excepţionali, reuşita profesională a fost tocmai metoda lor de a lupta cu sistemul. Comunismul nu e motivul pentru care a existat Toma Caragiu. Comunismul e motivul pentru care a existat UN SINGUR Toma Caragiu!
De ce nu era mai bine pe-atunci? Nu ştiu, nu stă la mine verdictul. ŢIE poate că ÎŢI era mai bine sau, dacă nu ţi-a dat încă părul pubian, ŢI-AR FI FOST mai bine. Fără competiţie, fără oameni care să-ţi arate cât de puţin ai realizat şi cât mai ai până “departe”. Fără să lupţi, fără să vezi lupta altora şi fără să răspunzi pentru propriile alegeri. Pentru tine, poate. Pentru ăla de lângă tine, ăla mai muncitor, ambiţios şi orientat, nu era mai bine. Clişeul asta n-ar mai fi clişeu, dacă fanii lui ar face o simplă schimbare: ÎMI era mai bine pe-atunci. Mie, cel care vorbeşte, nu unei ţări sătule să fie bătaia de joc a regiunii.
Salturile umanităţii s-au datorat în principal vârfurilor, celor puţini. Fie că e vorba despre afaceri sau despre artă, când vârfurile nu există sau sunt formate exclusiv din privilegiaţi ai sorţii, singurul drept inalienabil rămâne mediocritatea. Chiar dacă n-o să ajungem prea departe, chiar dacă o să ne împotmolim la mijloc, e de bun simt să ţinem cu egoism la iluzia că într-o zi am putea fi puţin mai buni…
