Suntem un popor de credincioşi. De la şelarul uitat în alt secol într-un cătun maramureşean până la fruntaşii aleşi din capitala de şes. Primul îşi bate cruci în dreptul fiecărei biserici şi ultimii au grijă să îi construiască. Multe. Cât mai multe! Primul se roagă pentru porci graşi cu piele groasă şi ultimii se roagă să îi vadă primul. Piele groasă au deja.
Şi acum putem să împărţim puhoiul credincioşilor în două tabere: Superstiţioşii cei mulţi şi creduli, prima. Fariseii cei puţini şi parşivi, a doua. Ultima demonstraţie a celor puţini şi parşivi a fost chiar ieri, cu ocazia sentinţei lui Adrian Năstase.
Cum altfel poţi apărea în faţa poporului care te-a votat, dacă nu invocându-l pe Dumnezeu? Tot PSD-ul a fost ieri într-o transă a rugii. S-au rupt cu toţii de păcatele telurice şi s-au cocoţat de la poalele transcendentale până pe ţigla Edenului. Şi-au învăţat bine lecţia. Au ştiut că invocându-l pe Dumnezeu, automat apar protejaţi de o aură a sincerităţii în ochii celor mulţi şi creduli.
Şi că tot a venit vorba de prima categorie, superstiţioşii mulţi şi creduli, şi ultima lor demonstraţie se bucură de prospeţime, de actualitate. Să fi trecut cel mult două, trei zile de când îmi răsuna scara blocului pe melodii bisericeşti cântate live de interpreţi mai mult sau mai puţin talentaţi.
Superstiţiosul a ştiut că se apropie Boboteaza, deci trebuie să îi pupe popii crucea şi mâna. Mai ales că a fost şi anunţat de ziua şi intervalul orar în care Dumnezeu îi va vizita casa, slobozit de sub sutană. Mulţi habar nu au avut şi nici nu vor avea ce simbolizează Boboteaza sau de unde îi vine denumirea. Important e să-i fie scăldată fruntea-n zeamă de busuioc, să-i duhnească odaia a tămâie şi să-i alunge popa dracii de sub pat. Contra cost, bineînţeles.
O altă caracteristică a credinţei este lejeritatea prin care se confundă cu religia. Tot cei puţini şi parşivi ne-au învăţat că nu poţi să fii credincios, dacă nu eşti adeptul unei religii. Şi de ce n-ai fi adept? Credinţa este bună, religia este bună, Dumnezeu este bun. „In God we trust” este garantul sincerităţii şi al bunelor intenţii. Cum poţi să priveşti cu suspiciune administraţia unui stat care îşi declară dragostea faţă de divinitate chiar şi pe bancnote?
Astfel ajungem la ultima caracteristică a credinţei/religiei: Adaptabilitatea. Priviţi evoluţia creştinismului de la Salem şi până astăzi. M-am referit la Salem pentru a rămâne în ograda americană. Dar exemple de răspândire şi menţinere a religiei prin rug şi tăiş de sabie sunt numeroase. Am putea oricând să umplem o carte de telefoane doar cu numele celor arşi, înecaţi, torturaţi de religia binelui şi a păcii.
Astăzi, în lumea civilizată, religia nu îşi mai poate păstra influenţa prin vechile mijloace. Nu mai facem mangal din cei ce vor să cerceteze înainte de a crede. Trebuie abordate tactici mai gentile, cum ar fi propaganda, manipularea, interferenţele politice şi trocurile tot mai dese cu fariseii puţini şi parşivi ce s-au cocoţat pe superstiţioşii mulţi şi creduli.
Cum a reuşit religia să se transforme în ultimele secole? S-a răzgândit Dumnezeu? Este Dumnezeu adaptabil? Păi nu ar trebui. Dumnezeu este perfect. De ce ar fi supusă adaptării o entitate perfectă? Explicaţia nu trebuie căutată în prea multe croşetări filozofice. Religia nu este produsul lui Dumnezeu. Este un produs fabricat de oameni pentru oameni. Este o afacere internă între noi, muritorii.
Nu are rost să îi căutam rădăcinile pe sub pământ sau vârful crengilor dincolo de nori.
Nu am nevoie să mă înveţe muritori de teapa mea cum stă treaba cu divinitatea. Aleg să cred în ceva mai presus de om. Uite de-asta nu deschid uşa popilor!
