Cabana din pădure (fragment)

“Atunci mi-a sărit cu fesele în poală, agăţându-şi călcâiele în spatele genunchilor mei – m-am înmuiat ca un vrej ofilit. Îmi apăsa tâmplele cu podul palmelor, îşi rostogolea limba peste buzele mele înlemnite.

S-a arcuit de două ori, aruncându-şi în spate părul vâlvoi; simţeam căldura inundându-mi abdomenul la fiecare arcuire, îmi încolăcise mijlocul între picioare şi strângea, strângea cu asalturi spasmatice şi explozii de aburi fierbinţi.

Locul arăta pregătit din timp, probabil folosit şi cu alte ocazii. Eram în mijlocul camerei fosforeşcente, lungit pe spate, într-o blană închisă, groasă, cu peri lungi şi cornoşi. Păreau din ceva coamă de cal sau din cozile unor tauri, dar miroseau a câine ud. Continue reading

O, brad frumos!

Într-un falnic târg de baltă, ridicat pe ciobănie,
Unde-au curs din tolbe datini, din Carpați până la Mare,
Se anunță sfinții iernii: Sărmăluță și Piftie.
Ăsta e prilej de horă și de chiot: Sărbătoare!
Primărița se înfoaie și se scarpină sub poale.

„Târgoveții să-și arunce tot bănetu-n poala mea!”
Strigă aprig primărița, cocoțată-n vârful turlei.
„Iar din chetă să tocmim brad fălos și-n vârf o stea!”
Le mai zise primărița, țănțoșită și umflată ca bășica de purcea
Și cu ochii pofticioși, măsurând țâțele turmei.

Vin cu jalba în proțap argații de la domnie,
Să ne mulgă cu nesaț până la ultimul strop.
Și au strâns avere multă pentru Seara lui Piftie
Să-l sărbătorim cu brad și cu stea, cu bucurie
Și cu har de dobitoc.
Continue reading

Somnifer

Magazia veche are podea din pământ bătucit, pereţi de cărămidă fărâmicioasă, plombaţi cu scânduri umflate şi cârpe. O cruce din două trunchiuri de salcâm înnegrit sprijină ţigla şi lasă noaptea jilavă să împungă pe la colţuri. Întunericul toamnelor târzii are glasul ascuţit, metalic – scormone pisiceşte când peste streaşină, când pe sub uşa priponită-n funii.

Lângă peretele comun cu grajdul, bătrâna mestecă în soarba porcilor şi măsoară din ochi mormanul lemnelor: sunt destule pentru încă vreo două nopţi. Acum e vreme de zăbavă, poate asculta vrabia din pod şi mărgelele de spumă pocnind sub bocancii grei. Portocaliul stors de sub tuci se rostogoleşte spre mijlocul magaziei, îngălbeneşte, apoi moare în negreaţa peretelui opus.
Continue reading

Hru, hruuu!

Dicotiledonate: violacee. Vulvo-vaginită, electrovalvă, electrofil, erectofacial, LOL! Lălăiala loialului Lulu. Entropie estetică.
Hru, hruuu! Sinergism. Ba nu. Hru, hruuu! Şi atât.

În timp ce-l invocam pe loialul Lulu şi admiram în oglindă sprinteneala limbii, mă strigă grăsanul din pervaz: Hru, hruuu! Nu mai are firimituri. “Zbâr, grăsane, că am treburi! Creez. Zvârl afară tot ce am în minte (nu multe) şi îmi las goliciunea cotropită de toţi triftongii, omofonii şi grifonii dornici. Goliciunea violată de violacee. Dicotiledonate: ciclicitate.

Ăsta, hru, hruuu! şi dus fu.
S-a ridicat din două bătăi peste acoperişul blocului şi s-a lăsat agăţat în vânt, spre Delta Văcăreşti. Mi-o pot doar imagina, torsionându-mi limba în oglindă. El o vede. Încă două bătăi şi o stăpâneşte sub guşa grasă.
Continue reading

Mirosul drăcesc al vieţii

(fragment)

Observaţie 1

Domnul Nicovală, cu nas rotunjit şi burtă mare, în care probabil ține toate femeile pe care le-a avut şi le mai mângâie căpșorul vopsit uneori, se proptește în fața mea. Suntem în scara blocului. Miroase a clor împuțit. Unde mergi domnișoară, mă întreabă el. Am 21 de ani. Nu răspund. Nu cedează. Ești foarte frumoasă, continuă buhăit și-mi dă la o parte șuvița lăsată pe ochiul stâng. Ceva îl săgetează în obraz. Era ura mea. Ai iubit, mai întreabă el. Îl privesc tăcută. Zâmbesc. Mă uit la sacul de gunoi din mâna imensă, puțin păroasă, cu unghii netăiate.

Ce dracu vrei, mă gândesc și observ că ușa de la lift pare să obosească. Domnul Nicovală crede că sunt singură. Își suge burta, își umflă nările, mă privește atent. Am o scamă pe papuci. Trebuia să învăț câțiva termeni. Din aceia de glosar. Mi-e indiferent. Măcar dacă ar repara cineva țeava de la baie. Oare Nicovală nu are nevoie la toaletă? Să mă lase-n pace. Mă dor coatele de la cât le-am frecat unul de altul de-a lungul băncii.  Ziua a început rotund. Chiar dacă mă durea stomacul. La 21 de ani nu îți dorești prea multe, iar grijile sunt legate de cele mai tembele temeiuri. Bere, țigări, aer, liniște. Libertate. Libertatea ca un pumnal. Libertatea ca un demon. Ca un punct. Ca un, o, niște… zgomot. Tramvaiul se oprește în dreptul sălii din care răbufnește operă. Oare Nicovală a fost vreodată la Operă? Pesemne stomacul lui este învățat numai cu cârnați. Strașnic animal.

Continue reading

Cel mai frumos joc

La începutul jocului, faci câţiva paşi, câteva salturi, te joci cu săbiuţa prin ţărână, până te înveţi cu tastele. Dacă nu îţi plac cum sunt configurate, le poţi inversa. Pe urmă, îţi alegi ghilda. Jocul este sincer cu tine, îţi oferă toate indiciile ca să faci alegerea cea mai profitabilă: Ghilda Hoţilor. Dar tu eşti la început şi vrei să joci din plăcere, vrei să creşti cinstit, pe brandul şi pe barba ta. Îţi alegi Ghilda Războinicilor, evident. Dacă nici tu nu eşti războinic, atunci cine?

Porneşti de jos, de la periferia regatului. Eşti îmbrăcat în nişte zdrenţe de valoare 0 gold şi culegi prune ca să creşti în experienţă. Imediat ce ai avansat în nivel, te duci spre centrul regatului, îţi cauţi faima la castel. Toate personajele de „high level” fie nu răspund, fie te expediază de unde ai venit. Pentru orice progres ai nevoie de gold.

Noroc că apare eruditul curţii, îmbrăcat tot în zdrenţe ca ale tale, şi îţi luminează calea. Te duci în „training camp”, foarte mulţi ani, iar la final primeşti prea-râvnitul artifact: un magic scroll, tradus pe româneşte prin „diplomă”. Continue reading

Dragostea de capră (III)

În jurul căminului cultural, sătenii au făcut o roată densă, clocotitoare. Rumoare, nasturi împuşcaţi, fermoare, tot neastâmpărul lumesc bănuit dincolo de ulucile curţii lui Prâslea. Jerseuri cu paie înnodate printre ochiurile largi, fâşuri împunse de puf pe la cusături, fuste înfoiate, rochii cocoşate şi pantalonii din stofă neagră, lucind albicios în fund – cel mai frecvent element al mulţimii.

„Fă, domne, loc, că-s cu ăl micu!” strigau cei ce se împingeau spre centrul roţii vii, purtând pe umeri câte un ţânc proaspăt înţărcat. Toţi se doreau cât mai aproape de pânza colorată şi de cele două difuzoare conice, adânci cât înălţimea turlelor ce domneau peste sat. Toţi, în afară de Prâslea, rămas de partea bună a ulucilor, pitit printre salcâmi.

Cunoscuse seara de film ca pe un izvor de lumini stridente, aruncate haotic în orânduirea întunericului. Iar difuzoarele huruiau prosteşte, neinteligibil şi zgârietor, stârpind graiul bufniţelor şi pe al greierilor trubaduri.
Continue reading

Dragostea de capră (II)

De câţiva ani, Prâslea a învăţat să aprecieze rostul verilor, singurul anotimp care îl elibera din chinga băncuţei şcolăreşti. Îi provoca repulsie obiceiul de a sta 4 ore în aceeaşi cameră cu alţi copii ai satului, să le privească îmbrăcămintea şi mutrele, să le asculte zbieretele golăneşti şi smoircăielile de ţânci pirpirii.

Şi, cel mai mult, ura să o privească pe Casandra, priponită atâta amar de zi lângă poarta şcolii. „Nu mai paşte. De ce? A terminat toată iarba bună din juru-i? Trebuie să scap de aici, să o duc la izlaz, la iarba grasă!”

Se apropia finalul lunii iulie, în cel mai secetos an cunoscut de elevul Prâslea. Mergea la păscut şi de trei ori într-o zi, până când burta Casandrei avea curba potrivită. Doar bunică-sa ştia în ce poziţie să-şi sprijine ciomagul, cum să-şi încline capul îmbrobodit şi din ce unghi să analizeze curburile caprei. „Du-te, Prâslea, mamă, mai du-te o dată! Du-te, că-i nemâncată săraca! Nemâncată niam.”
Continue reading

Dragostea de capră (I)

Încă nu făcuse anii de şcoală, iar grădiniţa nu îşi găsea rostul printre prispele bătrâneşti. Cât e ziulica verii de lungă, măsura la pas muşuroaiele izlazului şi număra păpădiile decapitate cu nuiaua. Se mai împotmolea în câte-un ciulin din soi viguros, cu moţul roz şi zbârlit ca o coroană.

Asta trebuia să fie împărăteasa păpădiilor, un adversar pe măsura voinicului. Iar când tot arsenalul de vărguţe se culca trosnit în iarbă, urmau bombeurile zvârlite la rădăcina ciulinilor, până încălţările căscau leşinate. Asfinţitul îl prindea muşcând victorios din coroana rozalie, cu pumnii înfipţi în violaceul nemărginirii răpuse.

„Prâsleaaa, hai la masăăă!” – doar bunică-sa era în stare să-şi facă mâinile pâlnie şi să-i curme voinicului aventura, cu glas obârșit de peste două văi. Iar atunci, o fluiera scurt pe Casandra, îi scutura ghimpii din barba stufoasă şi o îmbia drăgăstos spre şerpuirea izlazului.
Continue reading

Ciupercarul

Doamna care mi-a tradus Introspecţiile unui cocoş în limba germană m-a întrebat de unde îmi vin ideile, care este “procesul de creaţie”?

Nu ştiam unde sunt, dar mă simţeam în siguranţă. Pădurea devenise călduroasă şi tot mai luminată. Ningea în culori de pietre preţioase, de parcă norii presărau smaralde şi rubine pisate. Am inspectat locul şi am descoperit vinovaţii – nişte melci lunguieţi, fără cochilie, adunaţi în jurul unui lac cântător.
Continue reading