Cea mai mare performanţă pe care am realizat-o în ultimii 25 de ani este aderarea la U.E. A fost şi meritul nostru, a fost şi contextul internaţional, tot ce contează este că am ajuns acolo, nu cauze şi motive.
Oricât de cârcotaşi am fi, trebuie să recunoaştem diferenţele dintre societatea românească de astăzi şi cea dinainte de 2007. Una dintre schimbări s-a produs în mediul privat şi este vizibilă în primul rând în capitală. Au venit investitori străini, au venit dezvoltatori cu idei sănătoase şi au apărut multinaţionalele. Cuiburile de corporatişti răsărite ca după lunga ploaie a renaşterii.
România nu avea până de curând “oameni de afaceri”; sau existau foarte puţini, sufocaţi de taxe şi probabil cea mai stufoasă legislaţie din Univers. Mă refer la oameni de afaceri spălaţi, nu contrabandişti, evazionişti, ţepari şi întreţinuţi ai regimului care fac “afaceri” cu statul.
Nici astăzi nu duduie mediul privat, dar progresele sunt evidente. Marea diferenţă în sânul societăţii private nu au făcut-o însă afaceriştii autohtoni. În Bucureşti apar tot mai mulţi angajaţi cu salarii de peste două mii de euro lunar. Sau două K-uri, cum le place corporatiştilor să discute în termeni elevaţi.
Aproape în unanimitate salariile respective vin din afară, nu sunt rodul economiei româneşti. Sunt multinaţionalele mamut, ajunse de curând şi în România (mai ales în nordul Bucureştiului). Sau servicii prestate de români în România pentru clienţi străini (în special piaţa IT). Chiar şi atunci când lucrezi pentru o firmă autohtonă, capital românesc, firma respectivă desfăşoară activităţi pentru sau în colaborare cu firme străine. Aşa se explică salariul tău de două, trei, multe, multe K-uri.
în concluzie, banii vin tot din afară. Indiferent că ne ducem noi să îi cărăm acasă în pungi, sau sunt aduşi prin intermediul corporaţiilor. România nu este încă la asemenea nivel salarial. Nu este pregatită din niciun punct de vedere pentru salarii de multe K-uri.
Dovada am văzut-o zilele trecute într-o mare comunitate online. Unde, în cadrul unui articol cu temă dubioasă, au început să se îngrămădească toţi corporatişii şi să-şi vânture fluturaşul de salariu.
Ştiţi senzaţia aia când vă merge atât de bine încât nu mai aveţi loc în propria piele? Ceva de genul s-a întâmplat. Discuţii filozofice şi lamentări despre cum câştigăm noi 10 mii de lei într-o lună, dar de-abi ne ajung banii. Cum în Bucureşti dacă nu câştigi măcar 1000 de euro/lună eşti un muritor de foame, cum pentru măcar două K-uri noi nu ne dăm jos din pat. Atât de valoroşi suntem în corporaţia noastră.
Am ataşat mai sus o poza cu salariile medii în Europa. Salariul mediu este în toate statele europene “dereglat” de veniturile foarte mari. În concluzie, majoritatea salariaţilor dintr-un stat câştigă SUB salariul mediu calculat. Mă uitam pe harta asta la săracii polonezi şi cehi care practic mor de foame. Majoritatea câştigă mult sub 1000 de euro. Şi doar ne-a învăţat corporatistul bucureştean atotştiutor că fără cel puţin un K rabzi de foame. Îţi moare “kinderul” subnutrit şi îţi rămâne analfabet. Cum să îl mai dai şi la şcoală tot din K-ul ăla? Doar se ştie că şcoli sub 200 eur/lună nici nu mai există.
Au apărut foaaarte muţi inventatori dintr-ăştia ai capitalismului, care nu înţeleg de ce se duc unii români la muncă pentru 800 de lei per lună. Au uitat că părinţii lor au muncit poate pentru mai puţin. Şi ia uite ce copii de succes au crescut. Nu le-au murit de foame şi nici analfabeţi nu au rămas. Acum discută în K-uri, quarter-uri şi ţin economia planetară agăţată de degetul mic.
