De ieri urlă în mine o revoltă atât de dureroasă că-mi aduce aminte de momentele în care, sleit de puteri și cu vânătăi pe brațe de la îmbrățișat porțelanul tronului, îți spui cu o voce plângăreață nu mai beau, nu mai beau, nu mai beau… când stomacul deja gol se contractă în continuare în spasme groaznice după violul bahic pe care i l-ai tras cu câteva ore înainte.

Așa mă simt de când Parlamentul României a hotărât să ucidă orice urmă de etică mai supraviețuia prin vreun colț stingher al urnelor legislative. Patru mutări au vrut să treacă, le-a ieșit doar una iar pe restul le-au amânat puțin, bazându-se probabil pe veșnica noastră toleranță ca popor – dacă ne dai două zile între palme întoarcem creștinește și celălalt obraz fără să zicem nici mâc.

Cum s-a ajuns aici? Cum s-a ajuns ca o mână de oameni puși acolo prin votul nostru să aducă într-o noapte, ca niște copii ce pregătesc o glumă vecinului, patru propuneri legislative de-a dreptul macabre și de un cinism sadic prin care anulează responsabilitatea politică, scot pușcăriași afară și legitimează mafia și clientelismul politic?

”…principala instituţie a democraţiei, Parlamentul, a ajuns să se comporte nu doar imoral, ci, pur şi simplu, antisocial…” scrie Petreanu într-un articol despre modificările purulente introduse pe ordinea de zi.

Nu mai vorbesc și eu despre ele, sfidarea oricărei măsuri de normalitate și bun simț e atât de clară încât nu mai am ce analiza, dar cum am ajuns aici? Cum este posibil ca la un sfert de secol de la revoluție cercul să se închidă și să revenim în zilele în care statul de drept era maltratat sălbatic de minerii lui Iliescu?

Cu atât mai trist este că artizanii acestei închideri sunt, fără nicio exagerare, niște maimuțoi fără absolut nicio forță sau calitate politică individuală, niște rebuturi ajunse sus tocmai pentru că au ținut capul jos și buzele unde trebuie până au ajuns unde vroiau.

Cum să-l compari pe Iliescu, o viperă de politruc comunist care mișca milioane de români după revoluție făcându-i să creadă că albul e negru cu Ponta, un tip atât de insignifiant încât e greu să-l iei în serios și atât de prost încât se contrazice din 5 în 5 minute în declarații publice și orice ziarist cât de cât coerent îl face să arate ca o bovină?

Asta este partea cu într-adevăr tristă a evenimentelor, că i-am fi mâncat de vii pe clovnii ăștia dacă ar fi încercat așa ceva acum 20 de ani… din păcate atunci nu erau Ponta & Antonescu ci Iliescu și clica lui, artiști în manipulat plebea – fără ulei și fără făină…

Ce om e ăla care e călcat în picioare de o așchimodie? Ce popor e ăla care e călcat în picioare de niște capete seci? Cum am ajuns eu așa? Cum am ajuns noi așa?

Oi. Pur și simplu oi, mai behăim din când în când dar ciobanii ne mână, ne mulg, ne taie când vor și cum vor ei.

Am stat câteva ore uitându-mă în gol, încercând să-mi dau seama ce s-a rupt în mine, în noi, de acum nu sunt nici eu nici alte câteva milioane de români în stradă. Răspunsul e tragic, pentru mine e vorba de dezamăgire. În comentariile de la România putrezită vorbim de insule, fiecare încearcă să se izoleze de mizeria din țară și să-și construiască un loc, un grup, o stare de spirit care să-l protejeze de imaginea generală…

Asta pentru că nu mai credem, nu mai avem speranță, nu mai căutăm pe cineva să ne salveze… și cum să fim altfel?

Vă amintiți de entuziasmul colosal în care a explodat România după ce l-a dat jos pe Iliescu? Vă amintiți de lacrimile și zâmbetele celor care i-au văzut, prin perdeaua de fum a celui care a confiscat revoluția, adevărata fața monstruoasă și erau incredibil de fericiți când în sfârșit nenorocirea a fost detronată și comunismul înfrânt?

Ce s-a întâmplat după? Convenția a înșelat lamentabil speranțele noastre prin totală lipsă de viziune și coerență… Iliescu a revenit…

Vă amintiți de cozile interminabile de când speranța primise o nouă culoare? Am stat câteva ore bune la o urnă pentru nerezidenți în Iași ca să-l pot vota pe Băsescu, eram câteva mii – toți tineri. Aproape îmi vine să plâng când îmi amintesc, votam atunci contra principiilor mele – eu vroiam în capul statului un om educat, elegant, înfricoșător de inteligent și extrem de diplomat, alegeam să pun ștampila pe un marinar vulgar, golan și dintr-o bucată necioplită zicându-mi că poate e mai bine să aducem un buldog bădăran dar corect…

Ce s-a întâmplat după? Băsescu a distrus orice eleganță a jocului politic, a tăiat punțile oricărei colaborări dintre opoziție și putere, a renunțat la orice prestanță i-ar fi impus funcția dându-și arama golănească pe față în zeci de ieșiri necontrolate și rușinoase pentru funcția pe care o ocupa și mai ales  A RIDICAT NEPOTISMUL SI NUMIREA POLITICA la rang de politică publică, pe față.

Și-a făcut-o pe fiică-sa, care abia putea lega două cuvinte, parlamentar european, și-a sprijinit grupul apropiat în toate afacerile ce căpușau statul, în timp ce se prezenta – pentru tâmpiții care-l credeau în luptător pentru curățenia sistemului și perinda cu sleahta de corupți cu zeci de milioane de euro făcute din nimic ca cu o armată de îngeri nepătați.

Mințea de stingea cu nerușinare, viola și el Constituția și legile țării transformând funcția principală a unei șef de stat, cea de mediere și reprezentare, în exact contrariul – îmi duc partidul sus și tratez opoziția ca pe un dușman, îmi numesc oameni în justiție pe care pot să îi folosesc împotriva oricărui adversar politic la comandă și așa mai departe (măcar de aici a ieșit și un lucru bun, au intrat câțiva la zdup – dar nu despre asta vorbim).

Băsescu, singur-singurel, a dus mizeria politică din culise în față și a arătat că se poate să nu te mai ascunzi, să faci tu și ai tăi orice mizerie îți trece prin cap fără să te ferești de cei care te-au votat. Acum e scandalizat de ce fac ăștia… cum este posibil? Vă mai amintiți de idioata care în plin Parlament urla – voi sunteți în opoziție, ciocul mic? – asta a reușit să facă Băsescu, asta a arătat că se poate.

Din nou românii au trebuit să-și vadă cavalerul salvator în postura de cavaler al apocalipsei; scârbiți au dat cel mai consistent vot negativ din istoria țării – fără nici urmă de speranță în ce o să vină, pur și simplu pentru că nu mai suportau mizeria și tupeul personajului.

Mă uit îngrozit la cei care nu au înțeles nici până azi că nu s-a votat usl-ul ci s-a votat contra dezamăgirii crunte și a trădării pdl-ului față de cei care au sperat în ei. Mă uit buimac ce satisfacție bolnavă au în a zice ”vedeți, v-am spus că o să fie și mai rău”.

E ca și cum ajunși la un felcer cârpar, cu gingiile sângerânde, măselele sparte și nervii expuși, pradă agoniei, rânjesc larg și guiță înecați de salivă – ți-am zis, ți-am zis, mai bine rămâneam cu ăla de dinainte, ne dădea numai hepatită.

La asta se rezumă de fapt totul, la asta se limitează toată lipsa de reacție a poporului român. Asta ne-a făcut oi.

Cum poți tu să te aștepți la un popor să reacționeze, să lupte, să se împotrivească când el este împărțit în două tabere:

– una care votează contra unui rău profund și arogant știind că nu o să fie mai bine dar vrând măcar să dea și ei o palmă din furie

– și alta care votează cu un rău profund și arogant știind că opțiunea cealaltă va fi și mai rea.

Cum poți să condamni pentru lipsa de spirit civic un popor care este pus în fața votului foarte rău sau extrem de rău? De unde să-și tragă puterea de a lupta?

Asta e arma care ne-a îngenunchiat ca popor – dezamăgirea. Cu asta ne-a transformat clasa politică în oi.

Când oaia spune stop? Niciodată. Oaia nu luptă, nici când e lupul pe ea – doar behăie și fuge în cerc. Sună cunoscut?

Ne trebuie o scânteie de speranță, ceva, orice care să ne aducă aminte că nu am fost oi tot timpul. Dar de unde?