În fiecare zi ne lovim de exemple ale absurdului românesc venite de pe toată plaja socială. România, de la vârf la opincă, pare o schiță de umor pentru oricine îi vede câte un episod din afară dar pentru noi, cei din interior, este cel mult umor negru de unde și capacitatea infinită a românului de a face haz de necaz.

De unde vine până la urmă izvorul ăsta nesecat de personaje, întâmplări și scene scoase parcă dintr-o bandă desenată? E clar că nu e nou, proaspăt ieșit din stâncă, altfel Caragiale n-ar mai fi existat așa cum îl știm acum, drept cel care a imortalizat  veșnic actual românismul în toată splendoarea lui.

Să fie corupția și hoția? La urma urmei toți furăm și avem scuza pregătită oricând – păi dacă ăia care fură atâta nu sunt pedepsiți ce ai dom’le cu mine care fur niște firmituri?

Să fie lipsa de civilizație? Da, nu suntem un popor de lorzi și mârlănia e la ea acasă de la veșnicul – mă grăbesc și timpul meu e mai important decât al tuturor, deci pot să sar peste coadă, să forțez traficul, să …. până la arunc hârtia de la shaormă pe geamul mașinii și zoaiele pe geamul de la bloc. Ei, lasă că și italienii-s la fel de nasoi, se vede că suntem rude.

Să fie că suntem infiltrați de toate puterile străine posibile, de extratereștrii, reptilieni și gorilieni la un loc și asta nu ne lasă să ne dezvoltăm, ținându-ne intenționat în mocirlă?

Sunt probabil sute de aspecte care construiesc întreg tabloul societății românești, dar nu-l văd pe niciunul mai important decât cel care urmează. Nu-l văd pe niciunul care scos din ecuație să reducă mai mult situațiile absurde de care vorbeam la început decât ăsta:

Incompetența și toleranța incompetenței. Cred că asta ne definește ca popor din cele mai vechi timpuri, când vine vorba de câmpul muncii. E obiceiul locului să fii angajat pe recomandare și nu în sensul unei recomandări oficiale, bazate pe niște aptitudini profesionale dovedite, ci cea care se referă la – mă știu cu maică-sa, e fratele amantei, stă pe stradă cu mine, mi-e nepot și așa mai departe.

Iar după angajare, e la fel de intrat în cutuma românească ca omul să rămână pe post indiferent cât de slab/nepregătit/leneș este.

Indivizi care nu au nici cea mai mică înclinație sau voință să-și învețe meseria pentru care sunt plătiți vor ieși la pensie cărați în spate de cei, mult mai puțini, care vor munci și pentru primii că nu au cum să lase treaba nefăcută.

Bolovani care beau de sting în timpul serviciului și operează utilaje grele, punându-și în pericol colegii și pe care șeful nu-i dă afară… are familie mare, grea, cu patru copii și așa mai departe. Da, cumva e normal să riști sănătatea sau chiar viața altora pentru că ție îți pasă mai mult de familia omului decât lui, care nu e în stare să se abțină opt ore de la tras la măsea.

Oameni care abia știu să deschidă calculatorul angajați pe posturi de rețea informatică de stat, imbecili cu diplome scoase pe bandă și curriculum-uri inventate pe care au presărat Sorbone și Harvarduri, puși în poziții cheie ale sistemului, mai mari ai fiscului care nu-s în stare să calculeze un TVA, exemplele sunt infinite.

Poate cea mai fascinantă și cea mai distructivă chestie din toată treaba asta nu e mecanismul de angajare sau procesul prin care non-valorile astea sunt ținute și plătite cu bani grei atât la stat cât și la privat ci modul în care interacționează.

Nu găsesc o descriere mai potrivită pentru fenomenul ăsta decât Cancerul Imbecililor, pentru că se mișcă exact la fel și cu aceeași precizie și perseverență înfricoșătoare.

Imaginați-vă că indivizii ăștia se atrag ca magneții, se leagă strâns și deja fac un grupuleț, grupulețul ăsta se leagă de un alt grupuleț, chiar dacă printr-un singur individ și se formează un grup care se întinde deja peste două trei structuri diferite.

Grupul ăsta se leagă de un alt grup la fel de puternic, iar grupurile astea împreună se leagă de altele, până când acoperă tot sistemul. Poate credeți că exagerez sau nu vă puteți imagina cum funcționează legăturile de care vorbesc și ce efect practic ar putea să aibă.

Hai să vă dau doar două exemple.

Primul este despre cum masa asta canceroasă se reciclează. Să spunem că ai un primar de orășel mic, cu un potențial turistic enorm și un nume știut de tot românul, pe care a reușit în câțiva ani să-l falimenteze, să-l îngroape în datorii și să-l arunce în paragină.

Când nu mai e primar ce se întâmplă cu omul care a dovedit că e praf și pulbere la management și că are o conduită fără nicio legătură cu interesul public? Simplu, devine director al unei agenții naționale. Da, de la un eșec într-un orășel mic de munte ajunge director la o regie națională.

Cum? Prin mecanismul de autoprotejare al rețelei de care vorbeam. Frăția imbecililor are o sigură linie pe care funcționează absolut perfect – cea a conservării.

Și uite așa ajungem la al doilea exemplu, legat tot de țepii ariciului în cauză.

– Ce zici de Aurel?

– Îi merge cam bine gura și știe cam multe, nu prea…

– Da, de Costică?

– Aoleu, Costică? Ăsta rupe, n-ai văzut cum știe cu cifrele băiatul ăla? Fii serios, ne mănâncă în doi ani.

– Petru?

– Petru, da, Petru e băiat bun, e de-al nostru.

Dacă nu ați priceput despre ce era vorba în dialog vă spun eu – despre o promovare.

Vedeți voi mecanismul de apărare al frăției nu este numai pe termen scurt ci are o strategie excelentă și pe viitor – nu promovezi niciodată vreun om valoros, strică echilibrul și poate înlătura mai târziu pe unul de-ai noștri dintr-o funcție de conducere atât de necesară nouă…

Acum gândiți-vă la România ca la un organism colosal și la Frăția Imbecililor ca la un cancer incredibil de agresiv care a avut la dispoziție decenii ca să se întindă. Ce vedem azi este stadiul terminal, paralizia unei țări dată de infectarea întregului sistem cu non-valori, non-valori grupate într-o rețea la fel de greu de spart ca găsitul unui tratament pentru cumplita boală cu care o comparam.

Tratamentul? De negăsit… cei care ar trebui să se ocupe sunt canceroși și ei, ca să nu le zic de-a dreptul imbecili…