Ai ceva de zis?
S-a lăsat întunericul în Ţara Haţegului. Satul Mesteacăn îşi descojeşte cleiurile timpului în suflări călâi de aprilie mămos. Miroase a iarbă zdrobită sub copite şi lut frământat.
Când te-ai săturat să tragi pe nas seva munţilor dizolvaţi în noapte, aşază-te lângă şemineu cu o ţuică veche de pară.
Să te ungă, să te blagoslovească, să-ţi pocnească sinapsele în armonie cu trosnetul mesteacănului înfofolit în jar.
Continue reading
Ieri am gătit ăl mai aprig gulaş, la buza râului, între colţii muntelui. Şi de ce să toc ceapa mărunt ca neghina acasă, la căldurică? Nu se face aşa. Ceapa se taie corect la limita îngheţului; într-un vânt care după ce-ţi usucă urechile şi-ţi atârnă ţurţuri de nas, îţi azvârle două linguri de nisip şi prin blide. Să aduni bob cu bob, Cenuşăreasa style.
“Nu, coane! Cum să tai ingredientele de acasă? Eu vreau să pozez ceapa întreagă, printre pietre!”
Dar nu-i bai, lăsaţi viforul să mă pătrundă! Fraţii mei amerindieni mă strigă BucăTare.
Continue reading
Continuare la Anton cârciumarul (I)
Anton reuşise să-şi spargă o ceaşcă de cafea între degete – o fi strâns prea tare. Săraca n-a ştiut să ţipe şi nici să fete pui de urs. Şi-a legat peticul de cămaşă în jurul palmei, dar şiroaiele tot l-au înroşit pân’ la cot.
Pe faţa-i tinerică şi netedă nu a schiţat vreo urmă de supliciu. Îmi zâmbea ceremonios storcându-şi sânge din pumn.
– Am un prieten aproape… la vreo cinşpe kilometri, în Dorna.
Am simţit nevoia să-i spun asta. Amestecul de coniac şi lichior multicolor nu s-a împăcat cu liniştea supărătoare; atât de linişte încât se auzeau picurii de sânge spărgându-se de podea.
– Mai doriţi un pahar? din nou, paharul deja plin.
– Mda, mâine mă întâlnesc cu prietenu’ ăsta al meu şi ne apucăm de treabă. Am venit în interes de serviciu mai mult.
Anton a ieşit din semicercul tejghelei şi din trei paşi săltaţi şi-a lipit vârful nasului de fereastră. Se uita fără clipeală la norii vârtoşi, încolăciţi pe creste.
– Îhâm… O să ningă. O să ningă mult. La noi, pădurile respiră. Ca oamenii! Hăhăhă!
Continue reading
De cinci zile am luat arta bucătăritului în serios. I-am pregătit lui Vlad cele mai scârbavnice bizare zemuri cunoscute de un almanah gastronomic – supe şi ciorbe ardeleneşti.
Am trecut peste chinuitoarea dilemă “Cum să gătesc aşa ceva?” uitându-mă la Vlad şi realizând că dracul lui e şi mai negru – “Cum să pozez aşa ceva?!”
Ca orice bucătar respectabil, am gustat în continuu din toate ingredientele, asta pe lângă cele 3 mese strașnice ale zilei. Ardelenii au obiceiul să pună în ciorbe tot ce găsesc prin cămară. Aştept să mă transform într-un porcuşor rotofei în cel mult o săptămână.
Astea sunt ingredientele folosite la singura ciorbă care a reuşit să treacă arcul Carpaţilor, fără să usuce nasurile şi papilele neardeleneşti:
Dorna s-a conservat sub marmelade criogenice şi albuşuri bătute. În copilăria mea îndepărtată, oamenii câmpiei numeau fenomenul “zăpada mieilor”. Dar mieluţul este ceva gingaş, mămos şi pufos. Aici unde viforniţa rostogoleşte furia crestelor, o putem numi cu francheţe “zăpada ultimului yeti turbat”.
În asemenea condiţii de hulă străpungătoare, aventurierii Dracula’s Kitchen şi-au limitat o lecuţă aria de acţiune – de la baie, dincolo de hol, până hă-hă-hău… în bucătărie.
Printre multe altele, ieri am reuşit să gătesc şi asta:
Trosneau încheieturile locomotive bătrâne. Oase de pui între gingii octogenare. La fiecare cântec de ciuuu-ciuuu şi garnituri uzate, moartea îşi aşteaptă pulberea de oase.
Priveam pe geam cum lumea se stinge. Aureola Bucureştiului, lumini reflectate în vapori şi uleiuri zburătoare, se pitea agale sub buza neagră a orizontului.
Pesemne, spaima lui Praporgescu nu i-a învins zgârcenia. Dar prefer varianta ieftină: loc normal, la clasa a doua, fără cuşetă. De ceva timp, îmi e frică să dorm. Cu atât mai mult în locuri străine, legănate pe fiare ruginite.
(…)
Ţi-am daaat tot ce ai vrut,
Ţi-am daaat ce am avut,
Ţi-am daaat sufletul, inima mea.
Mi-ai daaat nopţi de amor,
Mi-ai daaat nopţi de dor,
Mi-ai daaat tot ce o femeie poate da…
Continue reading
Cinci zile de analize, căutări, desene şi croitorie marca Punct. Este gata!
Tunica mea din pui de grizzly şi oaie sălbatică.
Toiagul l-am confecţionat la începutul lui ianuarie, din cadavrul bradului de Crăciun. Asta înseamnă să fii şahist, să gândeşti mutările în avans.
Da, urmează un nou episod Dracula’s Kitchen. Pentru cei care ne-aţi cunoscut mai târziu, despre asta este vorba:
Da, ne-am făcut cenaclu. Nu toată lumea a fost prezentă, vedeţi în poză doar câţiva dintre literații bucureşteni.
Acum am observat indicatorul “Să ardă fumătorii-n iad!” purtat de Cristina pe post de aură. Primul cenaclu Datagroup a coincis cu aplicarea legii antifumat.
Şi mă gândeam la stilul plastic în care ne place să facem autocritică: Alţii trimit rachete în spaţiu şi noi… Noi bem bere şi împuşcăm litere.
În anii ’60, omenirea învăţase deja trimisul rachetelor în spaţiu. Cel puţin pentru excursii în vecinătatea planetei şi aselenizări, cochetam cu ultimul nivel – desăvârșirea.
Tot în anii ’60, pământenii au făcut câteva filme excepţionale. Zilele trecute am revăzut The Birds – 1963, pictura lui Hitchcock care te lasă mut la fiecare vizionare. Un amănunt care a devenit strident acum, în contextul ultimelor evenimente (amănunt prezent în toate marile producţii cinematografice ale anilor ’60) – brodarea fumatului în filigran sideral.
The Birds nu este doar o capodoperă vizuală ci şi un monument ridicat fumatului. Când îşi umple prea-senzuala Tippi Hedren plămânii cu tutun, parcă se topeşte cerul în lacrimi de poftă şi admiraţie.
Continue reading
Încerc să mă las de un obicei prost. De mult timp, de prea mult timp, îmi consum energia şi-mi corodez nimbul, chinuit de un viciu înjositor: Citesc “presa” românească!
Un ritual bolnăvicios, o malahie scârboasă în care mă las păcălit de realităţi false, autosatisfăcându-mi pofte cognitive.
Trebuie să părăsesc mirajul, să accept adevărul crud: Presa nu există!
Este doar o măciucă fluturată prin pleavă, dirijată de curente şi interese efemere.
În timpul zilelor noastre, de exemplu, avem două direcţii:
Scris de Corbu
”În momentul în care lucrurile ajung insuportabile și impun actul material de a le pune pe hârtie, sau când o întâmplare accidentalã, de obicei una minorã în aparențã, dar decisivã în acest proces complicat, declanșeazã actul acesta, abia atunci se produce adevãrata transmutație, sau, cu un termen impropriu dar acreditat, „creația.””(A.Paleologu)
Țin să precizez de la început că nu sunt un fan al cunoscutului eseist, dar pe principiul: când un lucru este bun, nu are rost să-l schimbi, am preluat întocmai această mărturisire, negăsind un alt mod de a spune același lucru fără să fiu pus la zidul infamiei pentru plagiat.
Așa au luat naștere primele două articole publicate pe Reacții.ro (scrise de Corbu), subsemnatul descoperind cu ocazia asta Terapia prin scris.
Continue reading
