Editura noastră este oaza de prospeţime a Bookfestului. Aici se retrag la vatră mamuţii, cașaloții epuizaţi între valurile erudiţiei. Se aşază la masă, împreună cu sacoşa de rafie şi pungile din Kaufland, îşi întind ciolanele năduşite, oftează lung şi apăsat – Greu. Greu cu supliciul omniscienţei.
Oamenii se văd că au ajuns la destinaţie. Loc răcoros, mese, scaune, pereţi tapetaţi cu nişte paralelipipede ciudate, frumos colorate. Te aştepţi în orice moment să ridice mâna şi să pocnească meşterit din degete: “Băiatu, băiatu, o bere la masa asta. Rece!”
Ieri ne-au deşălat scaunele două modele Rubens, încă suculente, dar împinse bine spre marginea presenescenței. După ce şi-au săltat paporniţele pe sticla proaspăt lustruită de mine, au început să ţăţească (Verbul a ţăţi este sinonim cu a ţopârlăni, dar potrivit căprioarelor care păşesc legănat spre asfinţit. Astea nu mai ţopârlănesc, nu mai pot de mult “ţop-ţop!”. Dar ţăţesc într-un mare stil).
Şi cum nu era suficientă conversaţia maiestuos purtată pe culmile culturii de volubilă precupeaţă, încep voinicele mele să cotrobăie pe la fundul pungilor. Un şir nelimitat de pungi, ascunse una-ntr-alta pe model Matrioșka.
Nu pot să zic că am rămas uimit. De când s-au aşezat la masă m-a bântuit un gând: Băi, oare cât durează până le loveşte foamea pe delfiniţe?
Continue reading
