Ai ceva de zis?
Aşa arată electoratul din România:
Comentariile au fost postate pe pagina de facebook, la articolul în care ceream demisia preşedintelui Băsescu.
Au fost în total peste 100 de comentarii, dar cele selectate sunt reprezentative. Aceştia sunt cetăţenii vocali, cei care vor să îşi exprime o părere despre societate, despre justiţie, despre politică, despre orice. Aceştia sunt cetăţenii care merg la vot.
Continue reading
Declaraţia plângăcioasă prin care Traian Băsescu alege consolidarea justiţiei în locul instinctului de a-şi proteja fratele este o nouă injurie adusă „românlor”. Ce altceva ar fi putut declara pentru a nu părea complet ţicnit? Declaraţia nu are legătură cu demnitatea, cu sacrificiul sau cu onestitatea preşedintelui. Sunt doar vorbe goale şuşotite într-un salon de surzi. Încă o fumigenă fâsâită pentru a ne ascunde declaraţia potrivită situaţiei: „Eu, Traian Băsescu, îmi dau demisia din funcţia de Preşedinte al României.”
Când fratele tău se foloseşte de funcţia ta de preşedinte pentru negocieri cu clanuri mafiote, singura soluţie este DEMISIA. Fără lacrimi, fără consolidarea justiţiei, fără prosteli şi fără injurii. Nu ne-ai hulit suficient în ultimii 10 ani? Îţi baţi chelia de noi cu fiecare ocazie şi tot tu plângi?
Măcar atunci când te-ai cufundat în rahat până la gât, dă-ţi seama că pute. Aruncă-ţi la gunoi batistuţa umezită şi fii bărbat. Ia-ţi mâna de pe banii murdari, ia-ţi mâna de pe servicii, de pe Codruţa, de pe gazetăria scatofilă, tragi aer în piept şi strigă odată cu mine: „Pfaaa, ce tare pute!”
Continue reading
La umbra stufului se bălăceau trei boboci. Rânjiţi, zglobii, cu puful mângâiat de Mama şi Tata Lebădă. Tatăl, ciolănos, cu pana grasă, gâtul viguros, privirea aprigă de străjer al purităţii. Mama avea o mlădiere aparte şi îşi arcuia corpul zvelt în legănări de vals.
Eleganţa-i îmbietoare se oglindea din stropi de val în grinzi de cer, în ochi bulbucaţi de răcănel, până sub gâtul înmărmurit al unui lebădel adolescentin. Şi s-a apropiat tinerelul de cuib, hipnotizat de fantezii şi mirosuri carnale.
Tata Lebădă îl simte pe tânărul amorezat. Îşi încordează gâtul, îşi zbârleşte penele şi taie luciul apei cu vârful ciocului. Îl fixează pe iubăreţ între ochii lucind a furie. Porneşte atacul, despicând balta şi zvârlind stropii fierbinţi dincolo de mal. Lebăduţul bate în retragere. Se opreşte mai departe de cuib, cam la un minut de zbor lebădesc. Şi aşteaptă.
Continue reading
Pe o insulă pustie păşteau nişte măgari. Ceva fire de buruiană flocăită de vânt, printre nisip împuţit de scoici putrezite. Măgăruşii sunt pe insulă de anul trecut. Acolo au iernat, s-au hrănit, s-au iubit şi au făcut puiuţi cu blana creaţă şi bălegoasă. Puiuţi care vor creşte si se vor iubi între ei, fraţi cu surori, şi vor făta la rândul lor noi generaţii de urecheaţi vânjoşi.
Poate îi va adopta totuşi o familie de săteni inimoşi. Şi le vor tăia copitele care au crescut lungi şi încovoiate ca opincile de spiriduş irlandez. Măgăruşii sunt dornici să plece. Atunci când aud o barcă în apropiere, vin la mal şi te privesc cu ochii mari şi duioşi: “Salvează-ne, ia-ne de aici. Ne-am săturat de ciulini uscaţi şi de incest!”
Mă uit printre picături de ştiucă şi puf de pelican la Campionatul Mondial de Fotbal. Observ că în fiecare meci, echipa teoretic mai puternică primeşte câte un penaly. Eventual şi un cartonaş roşu pentru adversari, cum am văzut mai devreme în Franţa – Honduras. Şi aliniera astrelor ce îl determină pe fluiericiul zurbagiu să sufle se întâmplă pe la finalul primei reprize; atunci când puternicilor nu le iese băgatul în aţe.
Pentru mine, spectatorul neutru, suflatul ăsta în fuduliile favoriţilor pute a brânză de guvid. La fel strâmbă din nas şi ceilalţi neutri. Este firesc pentru noi să ţinem cu ăia mai slabi, să încurajăm underdog-ul. Iar în condiţiile astea golăneşti de arbitraj părtinitor, trebuie să fii Costa Rica pentru a avea şanse.
Şi măcar de ar fi doar intenţia necurată a fluiericilor. Dar mulţi greşesc din nepricepere. Înţeleg şi cu globalizarea asta, cu şansele egale indiferent de culoare, limbă şi lungime, dar şi ipocrizia trebuie să fie controlată de o limită a ridicolului. Ce mămicuţa lu’ Garrincha caută la Campionatul Mondial arbitri care vor să crape mingea de fotbal şi să bea laptele din ea?
Continue reading
Circulă vestea în online că bloggerul, influencerul şi înecătorul de ţărani ca pe şobolani, alias Zoso, şi-a vândut 51% din site către Emag. Inevitabil, în online-ul românesc s-a căscat un mare vid. Noi, poporul, oamenii muncii (sîc), avem nevoie de un nou Zoso. Nu se poate. Zoso este unic şi indispensabil. Mai ceva ca izmana de ienicer. Să vă spun de ce.
În primul rând, Zoso este mason. Face parte din ordinul bavarez Grundeln Kopf. Strămoşii lui, veri de grad terţ cu Hegel, au crescut în zona Stuttgart-ului şi au dominat sud-vestul Germaniei până spre a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Stră-stră-străbunica lui Zozo este celebra Hure Schwarzwald, cea după care locuitorii Stuttgart-ului au denumit munţii de obârşie a Dunării.
Moştenind bagajul genetic al lui Friedrich Hegel, Zoso a cultivat idealismul românesc al perioadei postbăsiste. Laitmotivul filozofic incipient „Pupă Udrea mălăiaţă unde-i reavănă şi creaţă“ s-a transformat la apogeul creaţiei în „Băs zemos şi răspupat pe pişcotul fermecat“.
Idealismul zosoian are temelii de ordin teologic, la fel ca în cazul strămoşului Hegel. Nu puţine sunt cazurile în care cititorii filozofului sunt expediaţi întru purificare în Sfintele Paşti şi în Dumnezeii mamelor, ori îndrumaţi spre relaţii intime cu sfinţii şi dumnezeirea.
Continue reading
„În acest moment, cariera mea e cea mai importanta. Am fost studenta la Medicina, la Universitatea “Ovidius”, din Constanta, dar am inghetat facultatea dupa primul an. La primele filmari, am fost un pic inhibata, dar pe parcurs m-am relaxat. Imi doream de multa vreme sa joc in filme XXX si toata lumea mi-a spus ca sunt facuta pentru asta.”
“Nu am un iubit, sunt singura. Ca sa ma cucereasca, un barbat ar trebui sa fie gentleman, sa ma faca sa ma simt femeie si sa imi poata oferi tot ceea ce-mi doresc”
Ea este Aysha Rouge, o tânără din Constanţa care prin ambiţie şi sacrificiu şi-a dat peste cap kil… s-a realizat profesional. O femeie de carieră, o profesionistă, un talent nativ şi un suflet încăpător. Toată lumea i-a spus că e făcută pentru asta. Oare cum a sunat, mai exact, încurajarea respectivă venită din partea apropiaţilor?
Fata mamei, tu o să giugiuleşti gâscanul ca nimeni alta!
Continue reading
Apele Deltei sunt multicolore. În funcţie de sol şi vegetaţie, îşi schimbă nuanţele mai ceva ca părul unei rebele adolescentine de vreo 40 de ani. Şi fiecare luciu, fiecare val, fiecare spectru de lumini reflectate şi refractate se transformă în liste de ingrediente pentru cunoscători. Este suficient să interpretezi corect irizarea apei şi vei cunoaşte conţinutul din adâncuri.
În apele tulburi şi pământii se ascunde crapul, în cele de capucino cu extra lapte am înţeles că aş avea ceva şanse la şalău. În cele cu nuanţe trandafirii de limpezime ştiuca îţi va ataca linguriţa. În cele albastru-marin mănâncă pelicanii. Iar în cele violacee fumează melcii trabucuri din piele de şarpe.
Cu lecţia cititului în valuri bine învăţată, şi după vreo trei ore de lansări ratate (la rândunicile din pomii de pe mal), am reuşit! Prima mea captură la linguriţă. Un exemplar rar de ştiucalete, cu solzi aurii, ochi de spahiu căpiat şi fălci de vrăjitoare octogenară. O superbă captură de vreo 200 de grame.
Continue reading
Am văzut pentru prima dată o colonie de pelicani, la masă. La masa lor, nu la a mea. Stăteau grupaţi ca o turmă de oi şi păşteau peştele de la suprafaţa apei. Am înţeles de la localnici că lucrează în echipă cu cormoranii şi se hrănesc împreună. Cormoranii pătrund în adâncime şi ridică peştele spre căpăţânile ciolănoase de pelican. Şi atunci începe măcelul.
Într-adevăr, i-am surprins în timpul festinului şi chiar lucrează împreună. Printre sutele de păsăroi albi şi greoi, cu ciocuri lungi şi ascuţite ca târnăcoapele, făceau planări dansante şi câteva siluete suple, negricioase.
Continue reading