Zi de post

La fabrica de mezeluri se ardeau resturile, iar o miasmă dulce şerpuia printre blocurile cartierului. Cerul a rămas aprins şi după asfinţit, deşi Bucureştiul nu are stele. Doar luna întreagă şi fierbinte, înconjurată de o negură mişcătoare în care se oglindesc străzile.

Spre miezul nopţii, negura s-a dezintegrat în stropi uriaşi şi s-a prăvălit peste blocurile încinse. Sfârâie arşiţa adunată în beton şi bitum; întregul oraş este o piatră de cuptor, stropită. Ploaia se sparge în ecouri lungi, tentaculare. Minţile ce nu-şi găsesc odihnă le împletesc în cântece de veghe, chinuitoare: simfonia insomniacilor.

Plouă cu lună plină. Anton îşi contorsionează corpul pe salteaua umedă. A închis toate ferestrele şi le-a căptuşit cu pături groase, să ţină departe luna, străzile şi muzica. Spre dimineaţă, a ieşit în holul blocului trecându-şi alert mâinile prin păr. Aduna pumni de sudoare, apoi îi scutura în aburii învârtoşaţi.

Holul blocului este o saună cu aromă dulce de carne topită. Fabrica de mezeluri merge non-stop; vecina bătrână şi grasă munceşte acolo, în tura de noapte. Anton îşi freacă sudoarea pe faţă. S-a chircit în dreptul uşii, resemnat. Aude tuciurile clocotind în apartamentele vecinilor, spuma oaselor rostogolindu-se pe aragaz.

A rulat mocheta de pe holul blocului şi a prins-o de pături, în dreptul ferestrei. Mocheta de muşama este perfectă, va ţine departe şi cel mai suplu foton. Doar că blindajul lână-muşama a devenit prea greu şi alunecă într-una: trebuie prins în cuie!

Anton și-a găsit răcoarea la marginea unui food court, în mall. Din toate părțile aleargă oamenii muncii, înarmați cu tăvi de plastic și furculițe. Bănuiește că ar fi ora prânzului, dar nu caută confirmări. Are ochii umflați, împăienjeniți, și prea puțină energie pentru mânuirea telefonului.

Culorile mall-ului îi curg în arcadele lăbărțate; îl hrănesc, îl liniștesc. Sunt un drog relaxant care te ține încremenit și toate mișcările par inutile. Oamenii muncii se îndoapă ca la ultimul ospăț, înainte să-i înghită pământul. Atunci când chipul paralizat a schițat un zâmbet, Anton și-a imaginat mall-ul crăpându-se într-o gură adâncă, înghițind toate furnicile hrăpărețe.

Și-ar fi continuat răsfățul în visare, dacă nu-l dezmeticea vocea prietenului Marcu, apărut în pâcla de la capătul mesei:

– Oho, ai cearcănele cât creveții! Iar n-ai dormit toată noaptea?
Anton înghite sec, de frică să nu-și pulverizeze laringele deshidratat.
– Da, trei nopți. De trei nopți…cred. Noaptea trecută am ațipit și am plecat somnambul.
– Băi, las-o! Așa rău ai ajuns?
– Îmi bate o vecină la ușă, spre dimineață. Că sunt nebun, că văd eu după ce cheamă poliția… Mă uitam la ea prost, habar n-aveam ce tot îndrugă. „Ce poliție, doamnă? Care cuie, doamnă?” Pe urmă simt că-mi atârnă ceva greu de mână. Mă uit și văd că țineam un ciocan, strâns în pumn.
– Marș, mă, nu cred! Și ce-ai făcut cu el?

Anton își lasă umerii moi, capul pe spate și ochii spălați în curcubeul firmelor luminoase. La masa de lângă, o familie de rotofei înfulecă aripi de pui, pe nerăsuflate. Oasele trosnesc, mărgele de salivă se adună între mărgele de carne, sub bărbii. Gurile lor sunt malaxoare, ca la fabrica de mezeluri. Ochii bulbucați le-au ieșit din orbite și scot melodii copilărești, rotindu-se. În malaxoare le intră și curcubeul reclamelor împreună cu degetele slinoase. Sunt rumeni și grotești, balansându-se pe scaunele deșelate ca pe un monociclu de circ.

– Un circ. Oamenii ăștia sunt un circ!
– Ce, mă?
– Emilia! Am o prietenă, fostă colegă… da, Emilia! Acum studiază psihologie, o să fie medic. Sunt deja trei zile, trebuie să vorbesc cu cineva specializat. Și tot e gratis.
– Hîhî, ce chitros! Tu și Ștefuț, două chitre. Ăla s-a dus în concediu la țară, într-un sat; cică e stațiune pentru pescuit. De două săptămâni între țărani, și nici măcar ai lui.
– Îhîm… Ultima dată, Emilia mi-a făcut un fel de joc. M-a pus să-mi imaginez un cub în deșert. Și să-i dau detalii: mărime, material, culoare. Apoi să-mi imaginez o scară și să-i spun poziția față de cub. Să-mi imaginez un cal, la fel: mărime, culoare… Și flori, în peisajul ăsta, unde aș face loc pentru niște flori. Iar la final, vine o furtună devastatoare: pot salva doar două elemente din întregul tablou.

Marcu pufăie plictisit și își imaginează un eveniment de maximă importanță, ivit pe ecranul telefonului. Anton și-a învins starea vegetativă: două scântei se rotunjesc devorându-i păienjenișul ochilor.
– Păi hai și noi!
– Ce, mă?
– Hai și noi în vacanță, cu Ștefuț!
– Du-te, bă, cu calu’ și cu cubu’ și cu prostu’ tău! Hai că plec la muncă. Încearcă și tu! Poate lași oamenii să doarmă, nu le mai bați cuie în cap.

În drum spre casă, Anton s-a chinuit să ocolească la distanță toate mutrele indiscrete. Carcasele înveșmântate, lesne de ignorat până acum, s-au aliat cu circarii obezi și-l privesc iscoditor, plescăind buzele multicolore. Sug acadele roz, violet, portocalii, turcoaz. Au multe pungi și buzunare largi din care scot și sug, ling, mușcă. Plescăie culori.

Atunci când trotuarul s-a îngustat și toate carcasele au curs laolaltă, nu a mai reușit să eschiveze și o domnișoară jovială i-a interceptat amenințător traiectoria. O purcică hăhăitoare ținea telefonul între umăr și capul rotund, vopsit în roșu, ca pentru Ignat. Tropăia spre el cu ochii în sacoșă, buzele întinse până la urechi și dinții picurând maioneză.

Din sacoșă săreau alte sacoși mai mici, țoale sclipitoare, sucuri, perii pline de păr, alte telefoane. O ținea sub umărul stâng lipit de ureche, și încerca să cotrobăie, lovindu-i fundul tot cu palma stângă. Atunci când din sacoșă sărea ceva de interes, înhăța rapace între dinți.

În dreapta, pe post de lance, avea o șaorma mozaic – mai colorată decât toate buzele ciudaților sugători de acadele. Spațiul se curba în fața sosurilor, duhoarea putreziciunilor înspumate dezintegra fileurile de aer. Anton a ţipat subţire şi scurt atunci când şaorma-lance i-a atins vârful nasului. S-a aruncat pe spate, trosnindu-şi oasele de bitumul fierbinte.

Tremură, îşi simte bucăţi din inima spartă pulsând în încheieturi.
Carcasele au făcut cerc în jurul prăbuşitului, iar domnişoarei i-a rămas hăhăitul în gât. Îl privea strâmb şi temător, de parcă ar fi picat din cer. Telefonul pestriţ îi sare de sub şunca gâtului în plexul lui Anton. Şaorma îl picură de la bombeuri până sub buric. Se ridică înlăcrimat şi mut, îşi croieşte drum din umăr până la primul gard şi ţuşti!, în tufele spinoase de trandafir.

Până acasă a fost o alergare nebună cu salturi şi căţărări peste garduri. Nu au contat mărăcinii, rugina, vaselina ori sângele ţâşnind de sub tricoul sfâşiat. Alerga prin grădini, paralel cu trotuarul aglomerat, iar inima se reîntregise şi bătea sănătos la locul ei.

A zburdat din blocul comunist cu acelaşi avânt, deşi se împovărase cu un rucsac peste tricoul îmbibat în sânge. Atunci când s-au terminat gardurile si tufele de trandafir, s-a prăbuşit în buruienile parcului, la marginea unui lac puturos. Mirosul de mâl îl relaxa. La fel şi pelicula de ulei care acoperea lacul şi înghiţea razele înţepătoare. Anton scoate din rucsac un carneţel negru şi gros – citeşte cu voce tare:

„Azi, mi s-a făcut poftă de o strachină spartă şi o lingură ruginită.
Să le savurez cu ochii, până bate întunericul în fereastră.
Aş mai dori o menghină de gorun, încleştată pe tâmple
Tu, chelner de oase sfărmate, aprinde-mi nimicul!
Am chef să fumez din degete goale.

Azi, mi s-a făcut poftă să dorm în pământ;
Mă ascund de căldură, până inima uită să bată.
Să-mi stoarcă gorunul mizeria din țeastă şi gând
Tu, gropar de piei sfârtecate, astupă-mi culcuşul!
Am chef să adorm alinat în hârâit de lopată.

M-am săturat să dezbrac porcii de slană,
Femeile de ţoale împarfumate, prunii de otrăvuri delicioase.
Nu mai vreau voci, atingeri, feţe, talente şi maladrese.
M-am îmbuibat cu părerile prostului din oglindă.
Azi, mi s-a făcut poftă de post.”

A tras câteva respiraţii lungi şi apăsate, cu ochii închişi. Şi-a aşezat delicat carneţelul în rucsac şi a scos o mască de snorkeling. Mai purta doar masca şi chiloţii atunci când a plonjat în lacul vâscos şi a început să plutească lin, ca un buştean împins de vânt.

Prin plasticul măştii, adâncurile curgeau curat, monocolor. Fundul lacului este un burete albastru care înalță coloane de bule mute. Îi masează burta, pieptul, obrajii, apoi se sparg fără glas. Pielea împunsă de ghimpi își leapădă usturimea în universul albastru și rece.
Paznicii parcului se frăsuiesc pe mal, asudați sub cozoroc:

– Alo, domnu! Alooo! Nu vezi, domne, ce scrie colo’șa? Scăldatul in-ter-zis!

Anton plutește. Câțiva metri sub, deșeurile s-au ascuns sub pătura spongioasă de mâl și alge. Sunt irecognoscibile, toate fac parte din relieful monoton.

– Hai, bă, nene, ieși! Faci mișto de noi?

În liniștea cimitirului acvatic, sinapsele se lungesc, până la rupere. Se sting fricile și ura; în simplitatea gândului purificat nu există loc pentru fobii.

– Bă, ești bulangiu, ce mama dracului?

Inima și-a sincronizat bătăile cu pulsul lacului. Toți mușchii sunt relaxați. Anton plutește natural și liber – efortul deplasării a fost preluat de valuri.
Jetul ce i-a împuns chiloții îi mângâie călduros pulpele și abdomenul. Plutește și zâmbește într-o dulce reverie.

Zburător, versificator şi prozator amator
Cărţi publicate: Povestiri de la Olanu şi Introspecţiile unui cocoş

Articole cu tematică similară

Leave a Comment.