Zavaidoc

Mă jucam cu alți copii, dar nu aveam prieteni. Poate am purtat mereu o genă bizară care stropea tristețe peste obrajii râzători, până se acopereau cu o crustă țepoasă. Copiii își fac loc printre țepi și se jucau cu mine.
Singurul prieten a fost Zavaidoc, cățelul meu.

Cu Zavaidoc lângă mine puteam fi și eu copil, să nu îmi pese de țepi. Striveam pălămida desculț, sfărmam ghimpi și îi lăsam să doară până fierbeau în călcâie. Călcam orice în tălpile goale atunci când Zavaidoc alerga cu mine.

Serile lui august erau reci după ce se culca mierla și cireada satului cobora din izlaz. Rămânea totul pustiu și gol, din păduri curgea peste tine tot nimicul ce te-ngheață.
Ham-ham! îmi zise Zavaidoc. Ham-ham! și îmi sări în brațe, mozolindu-mă în căldura limbii. Îi priveam ochii umezi, atât de curați!, și ardeau prin mine.

Făceam întreceri: primul la măceșe, primul la stejarul cu rădaște, primul la gârlă. Primul care mușcă din mămăligă și urlă curajos spre Luna singură și rece. Căci noi suntem invincibili, veșnic împreună și calzi.

Zavaidoc, oare când Soarele pleacă de pe cer, este mulțumit de noi, sau plânge pe ascuns, ca mama și tata? Ham-ham!
Zavaidoc, oare mama și tata lăcustelor pe care le strivim sub călcâie plâng și ei? Ham-ham!
Zavaidoc, noi doi vom afla secretul și nimeni nu va mai plânge!
Ham-ham! și totul părea posibil.

Pe la mijlocul lui august, veni o vreme călduroasă și cu ploi dese, iar Zavaidoc se umplu de purici. Se scărpina încontinuu, până lăbuțele perforau spre sânge. Se mușca, schelălăia și îmi uitase limba. Prietenul meu înnebunise! Am alergat în izmene, desculț (nuiaua bunicii nu a înțeles graba), până la poșta satului și am rugat telefonista să îmi facă legătura cu părinții de la oraș.

Nu m-au mai cunoscut atât de țipător – în trei zile am primit cea mai șmecheră otravă anti-purici de la Oltchim (Combinatul Chimic din Rm. Vâlcea). Și l-am stropit pe Zavaidoc, l-am îmbăiat în otravă și în dragostea mea. Mă uitam la puricii care îi mișunau pe burtică și stropeaaaam! Daaa, moarte vouă, scârbe crescute sub Soare, lăsați-mi prietenul în pace!
Dar Zavaidoc era doar un cățel și s-a lins.

M-am dus la el plin de veselie, aștepându-mi prietenul sănătos, țanțoș și recunoscător. L-am găsit culcat pe coaste, cu bale la gură, grohăind atât de morbid încât vibrația îmi macerea miezul pieptului. Nuuu, Zavaidoc, nuuu! De ce mă urăști? întrebam stupid, tremurând cu blana-i băloasă strânsă în pumni.
Curgeau valuri de spume din sufletul lui până-n mine. L-am privit în ochii odată fierbinți și m-a umplut spaima nimicului.

Ziii-mi, zi-mi ce ai pățit, zi-mi o ultimă dată ham-ham! Inima încă îi bate, încerc să îl îmbrac cu palmele mele, cu pieptul și cu gura mea, să îi păstrez căldura între coaste. Spumele îmi opăresc pielea dintre degete; grohăie, mă înjură, mă blesteamă, otrava din sângele lui este în nările și în gâtul meu.

Ochii se sting odată cu Soarele. În acea noapte nici Luna nu mi s-a mai arătat. Și am simțit toți ghimpii puroind în tălpi: singuri, doar eu și durerea. Aș fi renunțat la Eu, să rămână durerea, numai să îi spăl otrava din ochi.

L-am dus cu bunica pe coasta cu salcâmi tineri, pe hududoi. I-am săpat groapa în timp ce ea îmi ocăra prostia, mi-am atins pentru ultima oară buzele de boticul lui.

Am plâns multe nopți până am realizat că îi ceream ceva absurd. Zavaidoc, noi doi am aflat secretul: cu toții trebuie să plângem. Doar așa ne spălăm.

Peste câteva zile am cules o mână de lăcrămioare și am urcat cu lacrimi în gât hududoiul.

Groapa era goală, iar salcâmii pulsau prin coajă un iz cadaveric. Câinii vecinior l-au dezgropat pe Zavaidoc și l-au mâncat. Au murit și ei, strânși între degetele crude ale prietenilor.

Zburător, versificator şi prozator amator
Cărţi publicate: Povestiri de la Olanu şi Introspecţiile unui cocoş

Leave a Comment.