Vitejii urgiei albe

vitejiDupă cum aţi văzut la tv şi în presa scrisă, în România încă ninge. Avem coduri galbene, portocalii şi roşii, avem nămeţi, drumuri blocate, şcoli închise, viteji de tastatură şi mulţi, deranjant de mulţi isterici.

Spre deosebire de iarna trecută, când în Bucureşti s-au închis şcolile pentru doi fulgi suferinzi de rahitism, anul acesta măsura mi se pare corectă şi necesară. Pe străzile capitalei se circulă greu, foarte multe sunt troienite, iar fulgii mărunţi încă îţi mai zgârie obrajii, mânaţi de viscol.

Nici pentru mine nu este comodă acum o ieşire în aer liber. Darămite pentru un copil de şcoală primară? Iar povestea cu pierdutul irecuperabil al materiei în trei, patru zile este o prostie şi atât. Nimeni nu îşi mai aminteşte ce a învăţat în clasa a patra într-un anume interval de 3 zile. Dar o mână ruptă, un cap spart, o cusătură făcută de medic sunt amintiri ce îţi rămân pentru o viaţă.

Caracterul latin, particularităţile comportamentale ce ne definesc ca popor, cumulate cu evenimentele tumultuoase din ultimele săptămâni, au dus la o combinaţie periculoasă. Foarte mulţi au intrat într-o stare febrilă de convulsie placebo. Am devenit exagerat de sensibili la orice acţiune venită din partea autorităţilor statului. Sunt convins că dacă se alegea exact măsura opusă (una ilogică), şi anume continuarea cursurilor, ar fi existat cel puţin la fel de mulţi guralivi nemulţumiţi.

Statul român a ajuns în situaţia de a fi şicanat dur de opinia publică, indiferent de motiv. De ce s-a ajuns aici? În primul rând, din cauza celor ce au reprezentat sau încă reprezintă statul prin funcţiile ocupate. Nu au dovedit capacitatea necesară pentru a proteja credibilitatea statului în ochii poporului.

Opinia recentă (singura care contează) implementată în mentalul colectiv este că jandarmii sunt nişte monştri, poliţia este coruptă şi indiferentă, armata este inutilă, drumarii sunt toţi nişte hoţi, iar politicienii stau numai la chermeză şi baschet. Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă şi la noi, cu ocazia viscolului, mureau 19 persoane de frig, aşa cum s-a întâmplat în Polonia. Probabil întreaga presă s-ar fi căţărat instant pe valuri de populism, cerând o nouă revoluţie.

O altă categorie apărută concomitent cu a istericilor este cea a zeflemitorilor. Vitejii de tastatură pentru care aventura vieţii este drumul dintre Universitate şi Unirii (cu metroul). Dar dau sfaturi despre cum ar trebui să iasă ţaţa Floarea cu lopata să deszăpezească satul. Ştiu ei că au fost vremuri când mergeau copiii la şcoală pe zăpadă de doi metri. Normal că nu i-au văzut, pentru că amintirile lor cele mai recente sunt aproape de anul 2000. Dar ştiu din experienţa părinţilor, a bunicilor. Automat devin viteji prin etalarea isprăvilor predecesorilor: „Huooo, leneşilor! Păi bunicul rupea lopata-n două pe zăpadă şi mai mare!”

Aştept să vină primăvara. Poate cu topirea nămeţilor ne mai spălăm şi noi de isterie, de eroismul strămoşilor, de răutate, de indiferenţă, şi începem să învăţăm normalitatea.

Zburător, versificator şi prozator amator
Cărţi publicate: Povestiri de la Olanu şi Introspecţiile unui cocoş

Leave a Comment.