Am văzut Gray-ul

Ieri am văzut Gray-ul, mă rog, trei sferturi din el. Nu că ar fi fost prea prost, atât mi-a permis programul.

Actori simpatici și bine intrați în rol (na, la un film normal ai fi putut spune că joacă stil cizmă dar cum personajele cărții sunt chiar așa de uni-dimensionale și ridicole…), cinematografie excelentă ( tot timpul lumina pică exact unde trebuie ca să arate bine fețele, mobila, pereții, orice), muzică bună.

Cu alte cuvinte, tot ce a ținut de producție e reușit. Și asta e dovada supremă a ideii pe care am susținut-o dintotdeauna: dintr-un scenariu bun poți scoate un film reușit fără super-buget și super-producție, dintr-un scenariu prost nu poți face un film reușit nici cu mama bugetelor și tatăl regizorilor.

M-am uitat la film amuzându-mă de cât de imposibil de crezut sunt personajele sau firul poveștii, de cât de enervant de stupide sunt trăsăturile definitorii și cât de des sunt repetate și așa mai departe. Nicio clipă însă nu m-am ofticat așa de tare încât să-l opresc și asta pentru că mă pregătisem dinainte pentru un film prost, ceea ce și e, dar e simpatic făcut iar dacă ar fi avut libertatea să-l treacă un pic spre comedie, cred că ieșea o acadea.

O chestie care m-a atins tare de tot, dar tare de tot, au fost interioarele lui Gray. Ale camerelor, mai, nu ale suflețelului lui de făt-frumos. Ce linii, dom’le, ce mobilă, ce scară, ce oglinzi, ce dulapuri, ce…

E atât de mare diferența dintre scenariu și filmare/regie că nota finală e greu de dat – 7 sau chiar 8 pentru una, 2 pentru alta, aproape dă un 5.

Vlad B Popa

Scriitor. Cautator de povesti si povestitor prin scris, fotografie si film. Licentiat în drept constitutional.

Carti publicate: Cameleon-Baza , Povestiri de sub papuc, Dracula’s Kitchen, Tati

Facebook personal

Pagina fb de autor

website de autor

1 Comments

Leave a Comment.