Unde-am fost şi nu mai calc

mizerabilii

În topul maghernițelor cu pretenţii de cinci anvelope Michelin – La Cocoşatu’

Am trecut pe acolo când frecventam Academia de Aviaţie din Băneasa. Auzisem prin popor că se fac mici, ba ar fi şi buni, ceva taine cu muşchiuleţ şi seu, ştiute doar de faimosul cocoşat (între timp, spânzurat).

Chiţăiam de foame şi duhoarea seului ars stăpânea jumate din cartier. Puţin mai jos de Cocoşat, e altă cârciumă fătătoare de mici – Gel, Gil, Gelatu, ceva în arealul fonetic. Doar că la Gelatu eram obligat să-l ascult pe Sorinel de la Pucioasa, live şi din suflet, pentru toţi barosanii care-şi permite extratoping de muştar.

“Băi, hai măcar azi să îmbuc fără Sorinel” mi-am zis în mintea încă crudă.

La Cocoşat era tăcere, lăutarii probabil mahmuri după ultima paranghelie. Mă aşez pe nişte scăunele cu grătare de lemn, din alea ascuţite, de-ţi porţionează fesele ca pe ciocolată. Bat de câteva ori în masă, cu urechea ciulită iepureşte – Mh, ciudat, sună a placaj.
Floarea de plastic în glastră, la locul ei. Câteva milieuri pătate şi, sprijinită de glastră, o scrumieră cu 3-4 chiştoace înfipte într-un şerveţel ud. Probabil muci.

“Totul în regulă” îmi zic în aceeaşi minte crudă. La fel ca peste tot, ciudată chestie că micii sunt de două ori mai scumpi, dar na… o fi zona.
După vreo 20 de minute vine şi un chelner. Nu-mi vorbeşte, doar saltă puţin din sprâncene şi-şi încreţeşte fruntea.

– Bună ziua. Trei mici, vă rog!
Chlenerul încă aştepta cu sprâncenele sculate. Dar silenţios, discret omul.
– Ăăă, da. Deci aş dori trei mici… cu muştar, două-trei felii de pâine şi un Ursus.
– Şi mai ce?
Ete, scârţ. A cuvântat silenţiosul şi m-a închis, m-a făcut fazan.
– Ăăă, păi, deocamdată atâta.
– Pfff, păi nu se poate.

Silenţios, discret şi sincer, ce să mai ceri de la om? A fost un “Pfff!” atât de sincer că i-am simţit ecoul în gât şi umezeala între ochi.

– Nu pot să-ţi aduc trei mici decât. Mai trebuie să iei ceva, o garnitură pe lângă.

Şi ăsta a fost momentul când mi-a aruncat privirea de Clint Eastwood cu scobitoare între dinţi – “Do you feel lucky, punk?”
Am simţit căldura în obraji şi-n vârful nasului. Eram mic, umil; evident deranjam şi lumea încerca să scape mai repede de mine.
Am început să răsfoiesc meniul de ziceai că dau examen din el peste un minut.

Ce garnitură să iau la trei mici? Cartofii prăjiţi băteau lejer spre 10 lei, deja mă trăgea bugetul de perciuni. Mici, mici, mici… ce garnitură merge la mici? Cu orez, nu, cu legume la grătar, nu… Deci cartofi.
În continuare studiam meniul, îmi tremurau mâinile şi mi se umeziseră tâmplele, sub umbra pufăitorului.

– Hai, nu ştiu. Te mai las? Poţi să-ţi iei cartofi.
– Ăăă, da, şi nişte cartofi.

Un sfert de oră mai târziu, au venit cartofii. Nu ştiu ce-a durat atât, pentru că erau din aia gata curăţaţi, tăiaţi, congelaţi.
După încă un sfert de oră, au venit cei trei mici. Taman bine, după ce-mi omorâsem foamea cu pâine, cartofi şi Ursus.

Grătar mic, oameni mari, mulţi, şi mai flămânzi decât mine – Erau mese care comandau câte 30. Şi fără garnitură!!

La final, am lăsat un bacșiș grăsun, 30-35%. M-am gândit că aşa poate mă scuză personalul pentru deranj.
De unde? A venit pufăitorul, a înșfăcat nota la fel de tăcut şi îmbufnat, dus a fost.
S-a întâmplat în urmă cu vreo 4 ani şi de atunci n-am mai călcat.

Data viitoare vă povestesc de ce nu mai calc prin Berăria H.

Zburător, versificator şi prozator amator
Cărţi publicate: Povestiri de la Olanu şi Introspecţiile unui cocoş

2 Comments

Leave a Comment.