Troița


La începuturi, Casa Veche avea garduri noi și oameni tineri. Se ciopleau primii araci sub un acoperiș de nuiele, ridicat în locul gării de astăzi. Cu fiecare primăvară, se împuținau peticele de salcâmi și buruieni, iar vița de vie se întindea pe movilele scundace precum o boală de piele.

Drumul central era încă sănătos, monocolor; prima baligă l-a pictat atunci când și-a cumpărat preotul satului o pereche de boi. La începuturi, tinerii săteni nu aveau invidii și toți erau mândri de boii preotului.

Îi țesălau, îi scărpinau între coarne, le culegeau ghimpii din cozi și le măturau copitele. Preoteasa, Catrina, îi suia prin pădurea de araci până la izlaz și cobora mai târziu decât soarele, când le pârâiau burțile de preaplin.

Ultima dată când i-a dus la păscut, s-au întors singuri, murdari și jupuiți de mărăcini, mai flămânzi ca de dimineață. Catrina a apărut în poartă după miezul nopții. Avea fața albă și rece, iar ochii îi clocoteau de parcă i-ar fi luat foc mințile. „Mi-a vorbit pământul” îi zise preotului, dar pe altă voce, mai stinsă.

Mi-a vorbit pământul! Preotul o asculta și se stingea pe interior, odată cu vocea Catrinei. „Mi-a zis pământul că l-am împuns cu araci. Că l-am murdărit. Că l-am ponegrit. Că nu ne mai suferă.” Preotul a împins-o până la pat, ca pe un snop de paie, a întins-o și i-a uns cruci de mir în frunte.

Ritualul a durat până dimineața, când s-a golit butelcuța cu mir. Catrina avea o cruce roșie de ulei și sânge, scrijelită în pielea frunții. În ochii clocotitori se scurgea albeața tavanului și îi văruia gândurile. „Mi-a vorbit pământul. Mi-a zis că o să caște o gură adâncă și o să ne înghită pe toți.”

Preotul s-a așezat în țărână, în mijlocul curții. Suspină și tremură cu butelcuța goală strânsă la piept. Unghia arătătorului i s-a tocit în fruntea Catrinei.

Sătenii nu s-au mai apropiat de boi. Îi întristau, le aduceau aminte de nebună. „Ia să nu-i mai ducă nici popa la izlaz! Trec prin vie și ne mâncă strugurii!” se auzea tot mai des, odată cu apropierea culesului. A venit și ziua veseliei; sătenii au cărat spre butoaie târnele pline și au petrecut până noaptea la marginea satului, cu foc, tuciuri și țuici.

Pe Catrina nebuna o ținea preotul încuiată în cameră, departe de ochii lumii. Dar avea înveselirea ei: în spatele clocotului, i se împleteau gândurile văruite. Și au tras-o pe fereastră, dezbrăcată, sub ploaia de lună plină. Fața ei este albă ca luna și rece ca noaptea. Suie printre aracii goi Catrina nebuna, suie pentru ultima dată.

Mustul deja fierbea în damigene când au găsit-o dincolo de izlaz, mâncată de lupi. Preotul a vândut boii și a săpat fântână la răscruce de drumuri, în numele răposatei. I-a acoperit gura sub o troiță cochetă, cu sfinți colorați. În fiecare primăvară, le zâmbea duios și îi mângâia cu lacuri și vopsele bisericești. Apoi ungea ciutura cu mir și îi poftea pe săteni la apă sfințită.

În anii cu vie săracă, sătenii se lamentau într-un chip glumeț. Și o făceau înadins cât mai tare, suficient să le ajungă graiul până la preot: „Ehe, iar sunt boabele seci. Iar i-a fost sete Catrinei!”
Au venit și ani răi consecutivi, cu struguri tot mai piperniciți și acri. Iar în ziua culesului, sătenii aplecau târnele când treceau pe lângă preot, să le vadă goliciunea. „Ehe, tare sete îi mai e Catrinei!” strigau din drum, scuturând târna în dreptul casei, când preotul nu mai avea tăria să iasă.

Într-o primăvară, a pictat sfinții, le-a zâmbit duios și a suit printre aracii goi. Sătenii l-au văzut ultima dată când a trecut izlazul și a intrat în pădurea merilor cocoșați.

Zburător, versificator şi prozator amator
Cărţi publicate: Povestiri de la Olanu şi Introspecţiile unui cocoş

2 Comments

  1. Sper sa nu fie inspirat din fapt real :). In rest, e fermecator. Te cutreiera, purtat pe ganduri, debusolat, alandala. In cazul meu 🙂

    Reply

Leave a Comment.