Toţi calicii se visează belferi

Pentru mine este sărbătoare la fiecare meci jucat de Steaua în cupele europene. Mă răsfăţ câteva minute într-o agenţie de pariuri sportive, apoi caut prima cârciumă cu bere şi televizor. Dar nu despre calicia mea vreau să povestesc.
Aşa arată cârciumioara în care am sărbătorit lupta de la Ankara:

ospatar

La finalul luptei, terenul încă nu se prefăcuse în mlaştină, iar paşa lor avea toţi dinţii. Eh, poate data viitoare.
În acelaşi salon cu mine, înfulecau pe nerăsuflate mesenii pozaţi, plus încă două mese care n-au mai încăput în cadru. Ştiţi câţi chelneri aveau în grijă tot ospăţul?
Unul singur.
Alerga săracul peste scaune şi mese ca la 100 metri garduri, încărcat cu platouri şi pahare, din vârful degetelor până sub bărbie.

Sub administraţia aceluiaşi cârciumar, mai sunt încă două saloane la fel de mari ca ăsta. Fumători/nefumători, rockeri/manelişti, băsişti/antibăsişti – totul este atent împărţit pe categorii şi coteţe, să nu ne muşcăm între noi.
În fiecare salon, un singur chelner leşinat de alergătură.

Bineînţeles că nu făcea faţă. Cât timp am văzut meciul, şi-au ros unghiile două grupuri de potenţiali clienţi – după jumate de oră, i-au răzbit foamea şi setea, s-au ridicat furtunos şi au plecat înjurând.
“Angajaţi-vă, bă, chelneri, fu…”

Sunt convins că NU vor fi angajaţi mai mulţi chelneri. Dacă merge şi aşa, cu mai puţine salarii plătite, de ce să facem altfel? Hămălim chelnerii pe care îi avem şi mergem aşa… cât o mai merge. Pe urmă, tragem obloanele, înjurăm clienţii săraci şi chitroşi care n-au mai venit. De români săraci şi chitroşi ce sunt, nu din alte motive.

Peste strada mea, au dat faliment cinci restaurante în cinci ani. În acelaşi spaţiu comercial. Începeau prin primăvară, prindeau ceva avânt vara, prin octombrie se mai potoleau, şi iarna îşi strângeau catrafusele.
Primăvara următoare, venea alt afacerist entuziast, închiria acelaşi spaţiu şi avea aceeaşi strategie!

“Pfa, ăla dinainte a fost un prost, n-are şmecheria mea! Vă arăt eu cum se ia pielea de pe client: cheltuială minimă, câştig maxim, în trei luni mi-am scos investiţia, într-un an mai deschid o cârciumă!”

Ultima oară când am fost la ei, lucra o singură doamnă corpolentă, pe la vreo 55-60 de ani. Era chelneriţă, bucătăreasă, ţinea contabilitatea, mătura, spăla veceuri şi alerga în Profi şi Mega după ingrediente.
Normal că mai şi transpira săraca femeie, la aşa foc automat. Iar când îţi aducea pizza, aveai impresia că ţi-a pus din greşeală topping de gorgonzola.

Ăsta e profilul celor mai mulţi dintre cârciumarii noştri: chitroşi, ţepari, melteni, turmentați de visul preamăririi şi din cale-afară de lăudăroşi.

Îmi aduc aminte de un nene care vindea burgeri şi Terapia în Centrul Vechi. Cu vreo două luni înainte să dea faliment, am stat de vorbă la câteva Platin. Am aflat că el e miezul, antreprenorul suprem, supa primordială din care au ieşit aburii antreprizei româneşti. A învărtit lanţuri şi lanţuri de restaurante şi a fost PRIMUL român care a plătit reclamă TV pentru Ariel (sau Tide).
Iar spre finalul discuţiei îmi zice asta:

“Pfff, nu prea merge aşa bine. Păi mi-au venit săptămâna trecută unii pe biciclete. Mi-au ocupat toate mesele şi au băut doar bere. N-au comandat nimic de mâncare. Ce să mai caute ăştia aici?! La mine când te pui la masă, faci consumaţie, 50-100 de lei măcar, nu bei două beri într-o oră şi atât.”

Pesemne l-au lovit crunt drăcoşii de biciclişti. Nu doar că a dat faliment, dar, ultima oară când am auzit de el, încă nu plătise furnizorii. Inventatorul detergentului televizat a tras cortina, a tras ţeapa şi dus a fost.

Zburător, versificator şi prozator amator
Cărţi publicate: Povestiri de la Olanu şi Introspecţiile unui cocoş

1 Comments

Leave a Comment.