Tată de 3 ani

Ieri, Ioana a împlinit 3 ani. De asta nu am înțeles ce e cu fâsul de pe social media cu ziua lu’ unu Hagi, când toată lumea ar fi trebuit să știe că e ziua gâzei lui tata.

Ce-am învățat eu în ăștia 3 ani de perfecțiune paternă:

1. Că sunt un rezervor nesfârșit de răbdare. Ei, nu chiar nesfărșit dar mult mai mare decât cei care mă cunosc, inclusiv eu, ar fi așteptat de la mine.

Știu că boțul ăsta de om se modelează acum exact după ce vede la părinți, iar părinții trebuie să-i ofere un model cât mai bun. Nu există prea obosit, prea ocupat, prea nervos, prea nu știu cum, când gândacul lui tata are nevoie de mine.

Antrenamentul de pescar, singurul spațiu unde eram răbdător, s-a transformat acum în ceva zilnic și încă lucrez la asta.

2. Că mi-e dor din ăla ridicol. Când auzeam un bărbat în toată firea, fâțâindu-se muierește că nu și-a văzut copilul de ieri și vai vai ce tragedie și că nu mai poate sta o zi cu noi, băieții, îmi ziceam – uite înc-un papă lapte care abia vede soarele de sub papuc, i-a zis nevastă-sa aport și acu’ caută scuze.

Probabil dorul ăsta o să mi se domolească peste câțiva ani, când și fata lui tati va fi mai puțin lipicioasă, dar până atunci să plec de-acasă pentru câteva zile e chiar un efort de proporții mitice.

3. Că nu se pune problema, în primii ani, să ai un program care să nu graviteze în jurul copilului. Și că eram pregătit pentru asta și cred că e unul din lucrurile cu care trebuie să te împaci când ai luat decizia de a avea un bebeloi urlător – dacă nu o faci, vei fi plin de frustrări după doar câteva luni, viața de cuplu va fi tensionată iar tu un părinte mai puțin cald decât ar trebui.

4. Că am sindromul de cuib. Chestii pe care le-am dorit întotdeauna, adică o căsuță a mea unde să-mi așez lucrurile perfect pentru firea mea creativă (vorbeam despre așa ceva, unde să iau micul dejun afară, într-un balansoar de modă veche cu laptopul plin de capodopere pe masă, de mai bine de un deceniu, adică mult înainte de a trăi din scris) dar pe care nu am simțit nevoia să le urmăresc la modul serios, au devenit acum obligatorii – renunț la orice altceva pentru ele.

Asta pentru că nu mai e vorba de o casă doar pentru mine ci e pentru ea.

5. Că-s ca o cloșcă. Nu știu exact ce înseamnă, așa mi-a spus maică-sa că sunt – poate vine cu lămuriri suplimentare.

6. Că, cu toate grijile posibile pe cap, cu toate eforturile sisifice pentru a ne face traiul mai bun, cu toate sperieturile normale pentru un părinte de copil mic și cu toată oboseala de pe lume, ultimii ani sunt singura perioadă a vieții mele de adult în care știu ce înseamnă să fii fericit.

Vlad B Popa

Scriitor. Cautator de povesti si povestitor prin scris, fotografie si film. Licentiat în drept constitutional.

Carti publicate: Regele pribeag si batrânele umbre, Cameleon-Baza , Povestiri de sub papuc, Dracula’s Kitchen, Tati

Facebook personal

Pagina fb de autor

website de autor

6 Comments

  1. Mai Vlad, nu ca te plac, dar te invidiez :)).Sa-ti traiasca, sa fie sanatoasa si sa-ti aduca bucurii si mai departe. Si cu putin noroc dorul de ea n-o sa se mai domoleasca, dar o sa inveti sa traiesti cu el, ptr ca celalalt caz e ala in care te indepartezi de ea ptr ca a crescut si nu mai e asa lipicioasa iar ea ajunge sa te urasca la un moment dat ptr ca nu mai simte dragostea ta. Dar sunt sigura ca esti un tata minunat si te incadrezi in prima categorie, so, no worries…

    Reply
    • ”iar ea ajunge sa te urasca la un moment dat ptr ca nu mai simte dragostea ta” – foarte potrivit și in tema cu articolul comentariul tau, exact asta lipsea, o analiză deosebită a probabilităților vitoare de iubit/urât în relația părinte/copil. Bleah.

      Mersi de urări.

Leave a Comment.