Scutură Cruci (II)

Ștefuț plutește spre desiș cu genunchii anesteziați. Presiunea intracraniană s-a adunat în spatele frunții și i-a înfundat nările. Bătăile inimii, tot mai agresive și dese, îi împing plutirea spre foștii arbuști, acum înălțați până la infinitul nopții.

Își simte corpul macerat: curge cu picioarele înainte spre o gură de flăcări albastre. În gură joacă focuri de gheață, iar tăietura frigului i-a pătruns în suflet, la rădăcinile dorințelor. Nu știe dacă își mai poate mișca degetele, limba, ochii – orice gând de a-și abandona paralizia generală i-a fost retezat.

În câmpul vizual strict delimitat de privirea încremenită, i se desfășoară o magazie lungă, de forma unei galerii miniere, cu pereții ascunși în obscuritate. Plutirea s-a terminat în gura albastră de la capătul magaziei, iar flăcările s-au separat cuminți și reci, fiecare în vârful unei lumânări înalte, ceremoniale.
Continue reading

Scutură Cruci (I)

Pădurea merilor cocoșați se aprinde la capăt într-o spuză de broboane. Sunt măceșii opăriți în asfințit, o armură de sfere incandescente care înzăpușește fruntea izlazului. Ștefuț expiră zdrențe de plămân. Privește înapoi Grobiștea Arsă și Casa Veche, unite ombilical prin albia gârlei. Din uscăciune se înalță sclipiri de sare și sticlă pisată. Mângâie moțul soarelui, se retrag în albie, țopăie nervos până întregul izlaz se cufundă într-o pâclă aurie.

Între pâclă și limpezimea cerului au rămas doar el și Mirana. A renunțat să-i mai urmărească silueta atunci când i s-au inundat ochii cu sudoare. I-a vărsat peste bombeuri până i-a rămas privirea lipită de pământ. O aude și o miroase, suficient ghidaj. După o zi de țopăit câmpenesc, Mirana miroase a levănțică și cireadă. A uger dodoleț scăpat dintre palmele proaspăt cremuite. Numai în glas și-a păstrat curățenia: „Ștefuuuț! Hai, Ștefuț, că am ajuns!”
Continue reading

Cripto

Neluș îl trage pe Marcu de braț până în dreptul curții cu gardul surpat.
– Păcat!
– Eh, facem altul.
– Lasă gardul. Păcat de maică-mea. S-a necăjit cu zilele din cauza miliției. Le zic așa dintr-un adevăr, nu din ură. Tot milițieni au rămas…

Goliciunea curții avea un miros de râncezire diluată în uitare; asemeni unui cufăr deschis după zeci de ani. Pe Marcu îl furnica repulsia la fel ca în prima zi, când l-a cunoscut pe bunicul Miranei în barul cu igrasie. Neluș are ochii umezi, pofticioși. Îl strânge de braț și arată spre pustiul curții ca spre o comoară îngropată:
Continue reading

Neluș alu Bărzăun (I)

La marginea satului, bătrânele au ridicat foc înalt din salcâmi și araci putrezi. Fumul suie printre strugurii grei, acoperă movilele viticole într-un batic alb, de sărbătoare. Au lipit lângă foc tuciul pentru nunți și parastase. Mama lui Neluș a pus în tuci cocoșul colorat, de prăsilă. Vecinele toacă ce au găsit mai bun prin grădinile de zarzavat. De câțiva ani le-a ocolit parastasul, iar ultima nuntă în sat și-o amintesc puțini, mai mult din poveștile altora. Bătrânele au scos tuciul pentru Neluș. De dimineață, a coborât de la gară prin vie, s-a întors acasă.

– Am făcut în fiecare seară rugăciune, să știi! îi zise maică-sa, căutându-i fața cu mâinile veștejite.

Neluș privește penele coloarate ale cocoșului; maică-sa le-a făcut morman în capătul viei, pe unde a ieșit Neluș de dimineață. Își pune capul între mâinile mamei, îi simte valurile de căldură ieșind prin albeața ochilor.
Mirana și Ștefuț privesc focul de la distanță, așezați la marginea drumului central. Șoldurile li se ating. Mirana își freacă tălpile goale de un smoc crud, oftează:
Continue reading

Cripto (I)

Neluș îl trage pe Marcu de braț până în dreptul curții cu gardul surpat.
– Păcat!
– Eh, facem altul.
– Lasă gardul. Păcat de maică-mea. S-a necăjit cu zilele din cauza miliției. Le zic așa dintr-un adevăr, nu din ură. Tot milițieni au rămas…

Goliciunea curții avea un miros de râncezire diluată în uitare; asemeni unui cufăr deschis după zeci de ani. Pe Marcu îl furnica repulsia la fel ca în prima zi, când l-a cunoscut pe bunicul Miranei în barul cu igrasie. Neluș are ochii umezi, pofticioși. Îl strânge de braț și arată spre pustiul curții ca spre o comoară îngropată:

– Uite, ce de loc avem! Ia uite! Aici putem să ridicăm imediat încă o cameră. Două-trei zile. Peretele casei acum îl pun la loc, în seara asta.
– Aham. Avem și curent, da? Continue reading

Zi de post

La fabrica de mezeluri se ardeau resturile, iar o miasmă dulce şerpuia printre blocurile cartierului. Cerul a rămas aprins şi după asfinţit, deşi Bucureştiul nu are stele. Doar luna întreagă şi fierbinte, înconjurată de o negură mişcătoare în care se oglindesc străzile.

Spre miezul nopţii, negura s-a dezintegrat în stropi uriaşi şi s-a prăvălit peste blocurile încinse. Sfârâie arşiţa adunată în beton şi bitum; întregul oraş este o piatră de cuptor, stropită. Ploaia se sparge în ecouri lungi, tentaculare. Minţile ce nu-şi găsesc odihnă le împletesc în cântece de veghe, chinuitoare: simfonia insomniacilor.

Plouă cu lună plină. Anton îşi contorsionează corpul pe salteaua umedă. A închis toate ferestrele şi le-a căptuşit cu pături groase, să ţină departe luna, străzile şi muzica. Spre dimineaţă, a ieşit în holul blocului trecându-şi alert mâinile prin păr. Aduna pumni de sudoare, apoi îi scutura în aburii învârtoşaţi.
Continue reading

La mal

Albia nisipoasă se leagă de Olt printr-un nod de mâl împuțit. Aici s-au adunat toate culorile și duhorile satului: bucăți roșii de ligheane, olițe de noapte verzi, celofane, bidoane de ulei, schelete de căței. Colorează lunca, put și orăcăie pe vocile broscoilor râioși. Sunt uriași, au ochi de bivol, gușa scroafei de Ignat și pielea unui stejar secular, alcătuită exclusiv din bube. Mâlul le înghite răbdător pe toate: schelete, olițe, bidoane, ligheane și ultimul orăcăit scăpat printre excrescențele cleioase ale unui râios bătrân.

După ce soarele s-a scufundat în Olt, a răsărit Anton în capul digului, cu bărbia între genunchii îmbrățișați. Neluș s-a așezat alături și studiază orizontul cu mâna streașină deasupra ochilor: alternează oftări și gesturi vetuste așteptând o reacție, începutul unei mărturisiri. Anton se îmbrățișază într-o înstrăinare stătută, de parcă digului i-ar fi crescut o gâlmă. Continue reading

Troița


La începuturi, Casa Veche avea garduri noi și oameni tineri. Se ciopleau primii araci sub un acoperiș de nuiele, ridicat în locul gării de astăzi. Cu fiecare primăvară, se împuținau peticele de salcâmi și buruieni, iar vița de vie se întindea pe movilele scundace precum o boală de piele.

Drumul central era încă sănătos, monocolor; prima baligă l-a pictat atunci când și-a cumpărat preotul satului o pereche de boi. La începuturi, tinerii săteni nu aveau invidii și toți erau mândri de boii preotului.
Continue reading

Mirana

O siluetă lasciv conturată de argintiul felinarului l-a condus pe Ștefuț într-o curte largă, cât două gospodárii obișnuite. Pășeau atent între cele două fâșii scurse din ferestre; silueta se arcuia reptilian într-o mireasmă dulce de fân tocat și țuică fiartă. „Tătăițăăă!” Din lateralul întunecat al curții se aude un schelălăit umil – cerșesțe mângâiere. „Tătăițăăă, a venit băiatul! Băiatul cu rezervarea. De pe internet.”

Mirana agață felinarul aproape de tavan, peste o carpetă brodată de mână. Se ridică pe vârfuri, întinde tălpile goale, iar fesele se umflă sub rochia vaporoasă. Bunicu-su mestecă o cafea la bar și fumează. În jurul barului sunt patru mese rotunde, inegale. Au picioare strâmbe, scorojite, și scânduri din care cuiele și-au scos capul ruginit. Scaunele sunt buturugi de salcâm, acoperite cu prosoape zdrențăroase – același model ca pe pereți.
Continue reading

Învie

Noaptea a curs din strugurii grei – Pământul înghite flămând.
Între brazdele-fălci auzi mustul fierbând.
Ţi-e poftă de noapte: O bei.

Pe scări rulante, din sat suie câinii.
În via din deal se adună, cu ochii aprinşi.
Au bale de lapte, prin sfârcuri le cântă plămânii.
Nu latră, nu mişcă; doar şuieră-n cor
Şi suie cuminţi.
Continue reading