Limitele democrației românești

Avem impresia că democrația românească nu este la nivelul altora mai vestice pentru că nu suntem mulțumiți de rezultate. Nu ne plac cetățenii cernuți prin sita democrației și nici acțiunile lor.

Primul impuls este o stânga-mprejur de vreo 2400 de ani, țop! în poala lui Socrate, să ne filozofeze despre stupizenia votului democratic. Cum să împarți egalitate unor oameni inegali? Cum să aduci vaporul la destinație, dacă toți pasagerii răsucesc benevol cârma?

Antagonismul social nu poate fi vindecat, există doar medicamente care îl fac mai tolerabil: Comunismul și democrația. Ambele propăvăduiesc egalități, încercând să țină închegate societățile eterogene prin natură. Frumoși, scunzi, deștepți, habotnici, idioți, culți, surzi: asta este, natura lucrează cu asimetrii.
Continue reading

Democrația nu este a noastră

La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, România a fost aruncată în trocul negocierii, alături de alte state estice. Comunismul nu a fost al nostru; s-a hotărât la Yalta, în februarie ’45, să primim împrumut o nouă formă de guvernământ. Am primit.

Mulți dintre românii anului 1945 nu aveau habar ce li se întâmplă, de-abi învățaseră alfabetul în perioada interbelică. Tot mulți au fost cei care au înțeles, dar au primit. Naivitate, ura față de burghezie, propaganda, ispita unor privilegii și frica – motive suficiente ca majoritatea populației să se arunce pe burtă, cu capul între brațe, și să strige “Am înțeles, să trăiți!”

Au fost și câțiva, diafana minoritate, mai greu de convins. Sau imposibil, cazul lui Corneliu Coposu.
Fiind liderul unui partid dizolvat imediat după instaurarea comunistă și unul dintre supraviețuitorii regimului, Coposu a devenit imaginea eroului anti-comunist, a rezistenței. Un nume pentru intelectualul torturat în lagăr, în ocnă, la Canal. Continue reading

Puterea poporului, limitele democraţiei

democratie

“Democraţia este cel mai prost regim politic, exceptându-le pe toate celelalte care au fost încercate.” (Churchill, tradus de mine).

Sir Winston Churchill a spus asta în Parlamentul Britanic (Camera Comunelor, mai exact), anticipând emanația democratică a poporului său, 70 de ani mai târziu.
Astăzi, 24 iunie 2016, milioane de britanici şi zeci de milioane de europeni aprobă citatul imortalizat la 11 noiembrie 1947. În special prima parte, înainte de virgulă.

În presa centrală britanică  au apărut deja analizele demografice şi s-au tras concluzii uşor de anticipat:
Continue reading

Ipocrizia sistemelor democratice

big_cowCe este democraţia? Puterea poporului (demos, kratos). Mai exact, o formă de organizare și conducere politică a societății, în care puterea supremă este exercitată de popor. Din start, realizăm că însăşi definiţia sistemelor democratice este o utopie.

Cum ar putea un popor să exercite puterea? Prin decizia majorităţii, evident. Un om, un vot, indivizi egali, puterea majorităţii şi restul balivernelor repetate ca un huruit de moară stricată. Statistic este demonstrat că în orice comunitate, indiferent de organizare, majoritatea este alcătuită din oameni simpli. Mai exact, cei mulţi şi proşti.

Oare în ce univers paralel, indiferent de mediu şi specie, cei mulţi şi proşti iau deciziile? Cei mulţi şi proşti exercită puterea în detrimentul celor puţini şi inteligenţi. Da, sigur. Asta se poate întâmpla doar în fantasmagoria legendelor democratice. Altfel, este împotriva naturii. Niciodată turma de bivoli nu va vâna haita de hiene. Chit că sunt mai mari, mai puternici şi mai numeroşi.
Continue reading