Ideile puternice obârșesc din inima pădurii. La apogeul creaţiei, Eminescu a rămas înrădăcinat în codrul copilăriei, înfrăţit cu stejarii, gorunii, duzii…

Tresărind scânteie lacul
Şi se leagănă sub soare;
Eu, privindu-l din pădure,
Las aleanul să mă fure
Şi ascult de la răcoare
Pitpalacul.

Ce poate fi mai curat, mai neprihănit şi aristocrat decât glasul pitpalacului? Pit-paaa-lac! Pit-paaa-lac! Pit-paaa-lac! Lac, lac, lac… Lacul codrilor albastru nuferi galbeni îl încarcă. Tresărind în cercuri albe, el cutremură o barcă.

„Dudul”, „Hoţii la corcoduşe”, „Mărul pădureţ”, „Curgeau nucii”, „Ghinda fermecată” – Doar o parte infimă a operei ce nu a mai apucat lumina zilei.
Continue reading