Pentru mine, Un veac de singurătate a fost o revelație atât de puternică încât îmi definește profesia două decenii mai târziu. Am citit-o în gimnaziu, în două nopți albe, la lumina ledului unui transformator de radio (că altfel aveam oră de culcare) și m-a izbit prin frumusețea stilului atât de strașnic că de-atunci nu am mai citit niciodată ceva la fel ca înainte de ea.

Frumusețea frazei și puterea cuvintelor într-o imagine pusă pe hârtie nu însemnau absolut nimic pentru mine până la Un veac de singurătate, deși îmi plăcea să scriu și aveam deja câteva zeci de povești/poezele în ”portofoliu”.

Înainte urmăream doar ce se petrece și ce vrea să zică autorul, după cartea asta am început să mă uit în aceeași măsură la stilul și curgerea cuvintelor și am ajuns să strâmb din nas la cărți care aveau foarte multe de spus dar o făceau într-o manieră stângace sau neplăcută mie.

Schimbarea asta a adus la rândul ei altă schimbare în cum îmi construiam frazele și m-a dus într-un punct în care, dacă scriu pentru carte, nu pot să trec ceasuri întregi de un singur cuvânt care mi se pare nepotrivit (ceea ce nu e neapărat bine sau productiv). Continue reading