Crâmpeie

– Aoleu, dar cum ați stat așa până acuma?

Frizerița.

Adevărul e că aveam o pleată de Tarzan, Ultimul Mohican și Ileana Cosânzeana puse una peste alta. Ba n-am avut timp cu munca, ba când am trecut la program de boier m-au lovit niște răceli perverse de nu puteam să ies din casă că exterminam toată Dorna. Continue reading

Grădi

Tocmai am dus-o pe Ioana la grădiniță. Am lăsat-o acolo, într-o sală plină de copii mici cu ochii mari, uitându-mă la ea dintre rândurile de părinți cu mâinile tremurate și privirea umedă. Ziceai că ne ducem plozii la război…

”Nici nu știu unde s-a dus timpul” ”Nici nu știu când a trecut” ”Parcă ieri era atâtica”

Dintotdeauna mi s-au părut forțate expresiile astea, poate pentru că de când mă știu am putut să-mi amintesc ultimii ani în detaliu și cam toate scenele care au însemnat ceva pentru mine până la secundă. De asta pentru mine timpul nu simțea niciodată fără să-l simt, fără să-și lase urmele curgerii în mine.

Ei, de când a venit Ioana, pot să zic și eu că parcă ieri o țineam prima dată în brațe. Efortul susținut al ultimilor ani, grija pentru cea mică să fie de vină pentru comprimarea asta a timpului sau pur și simplu să vezi viața crescându-ți în fața ochilor e un lucru atât de miraculos că mintea nu-l poate cuprinde ca pe restul?