Daea, Oaia și Cocoșul

Astăzi am fost pomenit de Amos News prin vocea scriitorului Stelian Țurlea (link articol).

Am fost deopotrivă măgulit de prezentare și amuzat de încadrarea în topicul “Cultură și artă”. Gândul că mi-ar putea cocheta Cocoșul cu arta ori (mai grav!) cultura trebuie să rămână încuiat în cutia cu pozne și obscenități.

Tot pe Amos News am descoperit articolul Ministrul Petre Daea a vizitat caravana “Alege Oaia” (sursa)
Totul cinstit în acest caz, cuplul Daea și Oaia lunecând natural în topicul Agricultură. Cinstit, dar parcă incomplet. Continue reading

Iubiţi banalitatea!

Casa mea are un pridvor lung, cu stâlpi înalţi, pictaţi în culoarea oului de raţă. Între stâlpi am improvizat mai multe stinghii din lemn de tei. Sunt hidoase. Dar au ajutat viţa-de-vie să îşi întindă ramurile încovoiate în jurul stâlpilor, până pe acoperiş. Acum întreg pridvorul arată ca un tunel lung şi verde din care uneori mai cad struguri. Aici mă pot ascunde perfect. Via este sănătoasă, cu un frunzet decupat dintr-o pădure tropicală. Nimeni nu poate vedea în interiorul tunelului. Dar eu mi-am făcut câteva orificii dichisite printre frunze. Nimeni nu mă poate vedea, iar eu îi văd pe toţi.

Este trecut de ora opt. O aştept pe Măriuca să iasă în curtea casei, cu braţul plin de haine ude. I-am legat o sârmă între cei doi pruni din curte. Puţin prea sus pentru înălţimea ei. Aşa o pot privi în fiecare dimineaţă, arcuindu-şi corpul cu forme jucăuşe. Îşi aşază migălos hainele pe sârmă. Le cunosc pe toate. Ultimul agăţat este maioul roz pe care a vărsat ciorbă de raţă seara trecută. Din tunelul meu cel verde şi plin de orificii pot vedea casa Măriucăi, fereastra Măriucăi, masa, patul, aproape orice este al Măriucăi. O iubesc atunci când stinge luminile, cât mai aproape de răsărit.
Continue reading

Introspecţiile unui cocoş – Lansare

Acel moment când totul devine clar, când eşti convins că ţi-ai îmbibat neuronii în chintesenţa a tot ceea ce este, şi tot ce ar putea fi. Ai avea atât de multe de spus şi totuşi îţi lipsesc mijloacele. Încerci din răsputeri să scoţi prin orificii bulgărele de energie ce ţi-a crescut pitit undeva între atriul drept şi esofag.

Nu îţi găseşti cuvintele. Şi nu din cauza unei posibile intoxicaţii. Cuvintele s-au scurs spre baza stivei de memorie pentru că erau nedemne; depăşite de gravitatea momentului. Încă nu s-au inventat acele cuvinte potrivite pentru a-ţi exprima cu exactitate dibăcia gândului.

Continue reading

Insula Tăntăluş (fragment)

Stuful pocneşte în vânt. Şiroaie grele, pietroase, te lovesc până îţi îndoaie ceafa. Sunt calde, dor, se sparg în creştet şi îţi plantează ecouri între urechi. Cerul s-a spintecat, sângerează, mânjeşte puritatea nopţii. Coloane purpurii au luminat balta, cât să-i vezi siluetele plaurilor şi deschiderea spre o apă mai mare.

– Teribil balamuc sub nori! Mai sus, deasupra lor, trebuie să fie o linişte absolută.
Marţianul părea la fel de impasibil ca mine sub loviturile şi urletele furtunii. Chiar mai dezinvolt acum, ud şi împins de vânt, decât în răsfăţul focului de tabără.
– Da, probabil… Linişte.
– Sunt ghid în Deltă de când mă ştiu. N-am văzut noapte cu aşa cer aprins. Şi nici turist să-i placă ploaia cum îţi place ţie.
Continue reading

Anton cârciumarul (II)

Continuare la Anton cârciumarul (I)

foto bar
Anton reuşise să-şi spargă o ceaşcă de cafea între degete – o fi strâns prea tare. Săraca n-a ştiut să ţipe şi nici să fete pui de urs. Şi-a legat peticul de cămaşă în jurul palmei, dar şiroaiele tot l-au înroşit pân’ la cot.

Pe faţa-i tinerică şi netedă nu a schiţat vreo urmă de supliciu. Îmi zâmbea ceremonios storcându-şi sânge din pumn.

– Am un prieten aproape… la vreo cinşpe kilometri, în Dorna.

Am simţit nevoia să-i spun asta. Amestecul de coniac şi lichior multicolor nu s-a împăcat cu liniştea supărătoare; atât de linişte încât se auzeau picurii de sânge spărgându-se de podea.

– Mai doriţi un pahar? din nou, paharul deja plin.
– Mda, mâine mă întâlnesc cu prietenu’ ăsta al meu şi ne apucăm de treabă. Am venit în interes de serviciu mai mult.

Anton a ieşit din semicercul tejghelei şi din trei paşi săltaţi şi-a lipit vârful nasului de fereastră. Se uita fără clipeală la norii vârtoşi, încolăciţi pe creste.

– Îhâm… O să ningă. O să ningă mult. La noi, pădurile respiră. Ca oamenii! Hăhăhă!
Continue reading

Anton cârciumarul (I)

foto barTrosneau încheieturile locomotive bătrâne. Oase de pui între gingii octogenare. La fiecare cântec de ciuuu-ciuuu şi garnituri uzate, moartea îşi aşteaptă pulberea de oase.

Priveam pe geam cum lumea se stinge. Aureola Bucureştiului, lumini reflectate în vapori şi uleiuri zburătoare, se pitea agale sub buza neagră a orizontului.

Pesemne, spaima lui Praporgescu nu i-a învins zgârcenia. Dar prefer varianta ieftină: loc normal, la clasa a doua, fără cuşetă. De ceva timp, îmi e frică să dorm. Cu atât mai mult în locuri străine, legănate pe fiare ruginite.

(…)

Ţi-am daaat tot ce ai vrut,
Ţi-am daaat ce am avut,
Ţi-am daaat sufletul, inima mea.
Mi-ai daaat nopţi de amor,
Mi-ai daaat nopţi de dor,
Mi-ai daaat tot ce o femeie poate da…

Continue reading

Excitatio

cocosAtunci când îţi presezi urechea de pernă, involuntar construieşti un receptor universal, capabil să recunoască orice frecvenţă cunoscută de om, animal, vânt şi bormaşină. Asculţi glasul universului în cea mai performantă boxă: cea din fulgi de gâscă.

În dimineaţa asta, cu siguranţă m-am trezit mult prea devreme. Străzile şi bormaşinile încă dorm, iar perna tace. Sporadic se mai aud scurte bătăi înfundate; ca un cioc de pasăre lovind capacul unui sicriu adânc îngropat. Nimic nou, cunosc bine sunetul. Este inima Pământului şi o aud în pernă, atunci când restul lumii tace.

Bucureşti, sfârşit de februarie, 2014. Dintr-un apartament ponosit de periferie, înjur printre buze fiecare dimineaţă şi aştept lumea de afară să se schimbe. Până atunci, mă simt confortabil ignorând-o şi dezvoltând complexe relaţii de convieţuire cu perna.
Continue reading