Dragostea de capră (III)

În jurul căminului cultural, sătenii au făcut o roată densă, clocotitoare. Rumoare, nasturi împuşcaţi, fermoare, tot neastâmpărul lumesc bănuit dincolo de ulucile curţii lui Prâslea. Jerseuri cu paie înnodate printre ochiurile largi, fâşuri împunse de puf pe la cusături, fuste înfoiate, rochii cocoşate şi pantalonii din stofă neagră, lucind albicios în fund – cel mai frecvent element al mulţimii.

„Fă, domne, loc, că-s cu ăl micu!” strigau cei ce se împingeau spre centrul roţii vii, purtând pe umeri câte un ţânc proaspăt înţărcat. Toţi se doreau cât mai aproape de pânza colorată şi de cele două difuzoare conice, adânci cât înălţimea turlelor ce domneau peste sat. Toţi, în afară de Prâslea, rămas de partea bună a ulucilor, pitit printre salcâmi.

Cunoscuse seara de film ca pe un izvor de lumini stridente, aruncate haotic în orânduirea întunericului. Iar difuzoarele huruiau prosteşte, neinteligibil şi zgârietor, stârpind graiul bufniţelor şi pe al greierilor trubaduri.
Continue reading

Dragostea de capră (II)

De câţiva ani, Prâslea a învăţat să aprecieze rostul verilor, singurul anotimp care îl elibera din chinga băncuţei şcolăreşti. Îi provoca repulsie obiceiul de a sta 4 ore în aceeaşi cameră cu alţi copii ai satului, să le privească îmbrăcămintea şi mutrele, să le asculte zbieretele golăneşti şi smoircăielile de ţânci pirpirii.

Şi, cel mai mult, ura să o privească pe Casandra, priponită atâta amar de zi lângă poarta şcolii. „Nu mai paşte. De ce? A terminat toată iarba bună din juru-i? Trebuie să scap de aici, să o duc la izlaz, la iarba grasă!”

Se apropia finalul lunii iulie, în cel mai secetos an cunoscut de elevul Prâslea. Mergea la păscut şi de trei ori într-o zi, până când burta Casandrei avea curba potrivită. Doar bunică-sa ştia în ce poziţie să-şi sprijine ciomagul, cum să-şi încline capul îmbrobodit şi din ce unghi să analizeze curburile caprei. „Du-te, Prâslea, mamă, mai du-te o dată! Du-te, că-i nemâncată săraca! Nemâncată niam.”
Continue reading

Dragostea de capră (I)

Încă nu făcuse anii de şcoală, iar grădiniţa nu îşi găsea rostul printre prispele bătrâneşti. Cât e ziulica verii de lungă, măsura la pas muşuroaiele izlazului şi număra păpădiile decapitate cu nuiaua. Se mai împotmolea în câte-un ciulin din soi viguros, cu moţul roz şi zbârlit ca o coroană.

Asta trebuia să fie împărăteasa păpădiilor, un adversar pe măsura voinicului. Iar când tot arsenalul de vărguţe se culca trosnit în iarbă, urmau bombeurile zvârlite la rădăcina ciulinilor, până încălţările căscau leşinate. Asfinţitul îl prindea muşcând victorios din coroana rozalie, cu pumnii înfipţi în violaceul nemărginirii răpuse.

„Prâsleaaa, hai la masăăă!” – doar bunică-sa era în stare să-şi facă mâinile pâlnie şi să-i curme voinicului aventura, cu glas obârșit de peste două văi. Iar atunci, o fluiera scurt pe Casandra, îi scutura ghimpii din barba stufoasă şi o îmbia drăgăstos spre şerpuirea izlazului.
Continue reading