Grădi

Tocmai am dus-o pe Ioana la grădiniță. Am lăsat-o acolo, într-o sală plină de copii mici cu ochii mari, uitându-mă la ea dintre rândurile de părinți cu mâinile tremurate și privirea umedă. Ziceai că ne ducem plozii la război…

”Nici nu știu unde s-a dus timpul” ”Nici nu știu când a trecut” ”Parcă ieri era atâtica”

Dintotdeauna mi s-au părut forțate expresiile astea, poate pentru că de când mă știu am putut să-mi amintesc ultimii ani în detaliu și cam toate scenele care au însemnat ceva pentru mine până la secundă. De asta pentru mine timpul nu simțea niciodată fără să-l simt, fără să-și lase urmele curgerii în mine.

Ei, de când a venit Ioana, pot să zic și eu că parcă ieri o țineam prima dată în brațe. Efortul susținut al ultimilor ani, grija pentru cea mică să fie de vină pentru comprimarea asta a timpului sau pur și simplu să vezi viața crescându-ți în fața ochilor e un lucru atât de miraculos că mintea nu-l poate cuprinde ca pe restul?

Tata de fata II

Ieri.

Avusesem o dimineață/primă jumate de zi extrem de nenorocită, frig, umed, efort absolut degeaba. Totul încununat de o teribilă și infinit de pătrunzătoare durere de cap.

Vine fiică-mea la mine, cu ochii ăia mari mari mari de căprioară și-ntreabă rugător:

– Tati, jucăm cu puzzle-ul pe care l-a cumpălat mama ieri?

– Ioana, tati nu poate, îl doare așa de tare capul că nu se poate concentra la nimic, mai ales la puzzle-ul de ieri. Lasă că vine mami și se joacă ea.

O văd că-și lasă tristă capul în jos și după aia începe să se fâțâie pe lângă scaunul meu. Se ridică pe vârfuri, își întinde mânuțele, mă prinde de-o ureche și mă Continue reading

Ultima generație de stat la coadă

Un pic după ora șase, când lumina zilei bătea încă spre albastru, ieșeam din scara blocului ținând strâns în mână veșnica plasă verde închis din fâș indestructibil și porneam fuga spre trei străzi mai încolo.

Înainte de a da colțul după librărie îmi bătea inima de să-mi sară din piept și mi se ascuțeau simțurile brusc, c-un singur gând în minte – azi e ziua când o să fiu primul la rând.

Nu, nu eram. Niciodată nu ajungeam primul. Mă rugam să mă lase mama să ies mai devreme, m-aș fi trezit și la patru doar să câștig odată locul unu la coadă. Îmi și imaginam cum m-aș fi simțit, primul din fața ușii, invidiat de toată lumea, ars de priviri ciudoase din spate și fără nici o grijă că s-ar putea termina smântâna înainte s-ajung la vânzătoarea grasă. Continue reading