Concediu existențial

Adia vântul. Îmi crăpaseră buzele și-mi simțeam genunchii apăsați de niște mâini mari ca  două pietre care mi se adânceau în carnea inimii. Atunci, la cinci sau șase ani, privind un copac rupt, legănat de apă, mi-am spus că nu mă mai întorc acasă. Am aruncat tricoul ud de pe mine, străină de trupul mic pe care nu-l simțeam nici când mă loveam și mi-am imaginat că sunt bucata de lemn plutind. M-am rostogolit în nisipul murdar de pași, râzând cu poftă și cu mâinile împingându-se într-o zare închipuită. Cred că am fost, pentru prima dată, fericită. M-am întors acasă doar pentru că îmi era foame, frig și frică de întuneric și pentru că nu mai zăream lemnul.

Am mai fost fericită la 10 ani, când am sărutat o fată zănatică, ținându-i părul negru și des în mâini; poate momentul zero când mi-am dat seama că dacă eram bărbat m-aș fi descurcat mai bine de-a lungul vieții. Pesemne, este doar o părere augmentată de neînțelegerea mea față de toanele unor femei, fragilitatea, slăbiciunile și multitudinea de interese seci care ne alungă pe un drum al unei sensibilități dăunătoare.

Continue reading

Ca să le ajungă banii, românii merg în concediu să doarmă

Auzind de misterioasa maladie ce a lovit satul Kalachi din Kazahstan și face ca kalachienii să adoarmă brusc și profund pentru săptămâni întregi, mii de români au hotărât să-și facă vacanța acolo, luând cu asalt micuțele pensiuni agro-turistice din zonă.

”Păi? Nu te duci în concediu să te odihnești?”

”Doamnă, când dormi nu te costă nimic, e mai ieftin ca la all-inclusive la bulgari”

”Așa am și eu liniște cu nevasta, nici când am dus-o în Dubai n-a fost așa de cuminte”

Așa au răspuns reporterei noastre, Simona Sculatu, câțiva dintre turiștii ce așteptau la aeroport plecarea spre Kazastan.

Întrebat despre ce servicii le oferă oaspeților, primarul din Kalachi a declarat în exclusivitate doamnei Sculatu, că turiștii români beneficiază de o gamă complexă de facilități:

”Paturi de calitate superioară cu așternuturi din lână de iac și fotografi profesioniști”

”Fotografi?” Continue reading

La delfini – jurnal de vacanță pe litoralul românesc

Azi mi-am dus fetele la delfinariu. Fiică-mea nu prea știa ea cu ce se mănâncă așa că nu ar fi ținut neapărat dar mă-sa mă bârâia la cap din secunda în care am ajuns să mergem, să mergem, să mergem, să ne stropească delfinii.

După GPS-ul meu magic și-a făcut iar numărul, ducându-mă pe un bulevard care avea tot atâta legătură cu delfinariu ca borcanul cu murături al bunicii și a trebuit să folosim metodele tradiționale (oprit – întrebat – oprit – întrebat – ajuns), am aterizat unde trebuia cu fix 5 minute după începerea spectacolului. Cât mai era până la următoarea reprezentație? Ei… fix 3 ore.

Am mers pe la mini-zoo-ul din complex, a vorbit Ioana cu papagalii, a văzut zebre, iepuroi, veve, vaci, struti și alte câteva pocitănii fără importanță, a luat la rând absolut toate locurile de joacă până acolo și tot mai aveam vreo oră de omorât. Continue reading