Casa veche

Ștefuț a ajuns în Casa Veche cu o geantă de voiaj plus o tolbă ciuruită de bețe telescopice și cârlige. L-a așteptat o arșiță uscată, mai tăioasă decât supliciul îndurat în tren, jumate de zi. Simțea aerul mișcând pe sub cămașă doar atunci când îl dezechilibra peronul compus din trunchiuri de salcâm, sparte pe jumate.

Din gară cobora o potecă de praf, separând oștirea aracilor câteva sute de metri, până la ulucile primelor gospodării. Satul părea mărunt: o adunătură de case, grajduri, petice cu zarzavat, toate înghesuite între movile scundace, acoperite cu viță de vie.

Focul verii a lustruit strugurii plini de zahăr, gata să plesnească. Aracii sunt goi, cocoșați peste ciorchinii supraponderali. Par o armată înfrântă care cerșește îndurare cu capul plecat. Cerșetorii dezbrăcați sunt infiniți, urcă odată cu movilele spre un alt sat, de-a lungul unei gârle uscate.

Ștefuț își mângâie tolba cu undițe și privește pofticios în dreapta spre chipul trandafiriu al Oltului. Lunca Oltului tremură, ca într-un clocot. În ea se dizolvă movilele cu zemuri dulci, iar aracii lunecă spre izbăvire. Continue reading