Filmele şi cărţile îţi modelează viaţa

pavel“Eşti ceea ce mănânci” are sens doar în plan metaforic – “mâncarea” trebuie să fie ceva aliment spiritual, nu ceafă de porc şi mămăligă cu brânză.
În cazul meu, se aplică negreşit. Sunt impresionabil, am o empatie exagerată, trăiesc acţiunea din interior, nu moţăind în fotoliu.

Sunt bondarul omniprezent în grădina cu narcise. Fiecare cadru, replică, grăunte de polen se află înregistrat în carneţelul meu.
De-asta încep să bâzâi atunci când scenariştii scapă câte-o poznă. De exemplu, în Hannibal – primul sezon, episodul cu cioara din piept.

Construieşti tot episodul exclusiv în spectrul realismului. Medicii poartă discuţii despre policlorură de vinil şi neurocysticercosis. Cântăreşti fiecare miligram de tetracaină şi faci un caz despre cum nu se pupă ceaiul de sunătoare cu protoxidul de azot. Totul este chimie, ştiinţă, precizie.
După care deschizi pieptul cadavrului şi din el zboară o cioară. Metaforă, oaieee! Ia de-aici!
Pentru cineva care se lasă înghiţit de acţiune, pentru bondarul omniprezent, fazele astea sunt nişte nuci aruncate la mişto în perete.
Continue reading

Magia cititului

carţiUna dintre marile tâmpenii de care m-am împiedicat în primii ani de şcoală a fost “lectura obligatorie”. În fiecare vacanţă de vară, primeam cele două liste unse cu mirul izbăvirii: lista de lecturi obligatorii şi lista de lecturi opţionale. Hidoasă minte a avut vietatea care a gândit aşa sistem.

Cum poţi să obligi nişte copii, de o diversitate care acoperă toate nuanţele firii, să citească aceleaşi cărţi? Au existat nenumărate “opere” – chiar de pe raftul de aur al literaturii româneşti – pe care nu le-am putut citi. Am încercat, am înghiţit forţat primele 30-40 de pagini, până mi-au țâșnit prin toate orificiile buchile tulburi şi gumoase, ca nişte biluţe de muci.

Unele nu mi-au plăcut pentru că împuşcau idei pe lângă gustul meu. Iar altele au fost proaste; sunt de părere că aproape jumătate din cărţile care mi-au fost îndesate pe gât în copilărie sunt de o slabă calitate. Oricât de apăsat ar fi pronunţat profii numele unor scrijelitori autohtoni, recunoaştem că “ai noştri” nu au fost chiar vârful de lance al literaturii.
Continue reading

Cărți care schimbă lumea?

– Să moară toți castraveții unchiului dacă nu scriu o capodoperă! – am declarat eu hotărât în mijlocul unei discuții, la un pahar de cocktail, în urbea brașoveană.

Percepția generală pe care o lasă scriitorii români contemporani, inclusiv tinerele speranțe răsfățate de sistemul laudei în cerc, este că singurul lor scop este să arate cât de profundă, complexă, lipsită de prejudecăți și tabu-uri le este gândirea.

Nu se uită prea mult la cât de bine stăpânesc cuvintele, la poveste, la subiect, astea-s pe planul doi – dacă ies bine, dacă nu, nu-i bai, dar asta, cu cât de deosebiți și profunzi sunt, e obligatorie.

De asta când a auzit cuvântul respectiv – capodoperă – Dorin a dat dezaprobator din cap, văzând și la mine meteahna de care vorbesc. Eu însă folosisem termenul cum folosește online-ul cuvântul geniu, adică aiurea.

Nu, nu din aia care schimbă lumea, ci o carte foarte bună pe nișa ei, cu succes de critică și de casă.

Carte care schimbă lumea? 

Da, au fost o grămadă, pe vremea când cititul era o ocupație nobilă, îndeletnicire a castei conducătoare. Atunci ideile unei cărți, fie ea de filosofie, istorie, strategie sau beletristică, puteau schimba radical guvernări, politică diplomatică și așa mai departe, prin simplul fapt că influențau factorii de decizie, puțini dar puternici.  Continue reading