Secera

Regina viespe lunecă liniar prin aer ca un tramvai înaripat. Sfârtecă sub siluetă aburi sulfuroși, fileuri de gaz dulce, mocirlos. Își privește coloritul feței întins de inelele bălții. Plutește, tremurând aripioarele cu gingășia buzelor unei cântărețe de jazz. Sub vibrația-i unică, putoarea de fund putrezit se preface în parfum.

Stefuț se îndreaptă alene spre grădina cu lăptuci. Cu dreapta ține telefonul, iar cu stânga bălăngăne o seceră, razant cu gamba fragedă și blănoasă.

„Fudulii, nu mai pot, să moară! Deci îmi venea…”

Bătrânul îl privește neîncrezător și varsă un sac de știr în pătulul scroafei.

„Deci îmi venea să-mi zbor singur capul în Bucureștiul ăla!”

Scroafa simte mirosul de mocirlă printre uluci. După o noapte furtunoasă, s-a prăvălit dogoarea și pământul încins își suflă zăpușeala. Știrul de ieri s-a opărit în sac; sfârâie și naște bețive.
Continue reading

Molimă

E o molimă! O molimă la noi, în cătănie
Se plâng soldații că-i roade, că pute a rânced și acru.
Mușcați de călcâie, de gambe – ne deterăm dracu:
E molimă de șobolănie!

Se-aude chiuit de ducă: căprari, fruntași,
Mușcați de gambe, de pulpă, de piept, de gât,
Le-a crescut blană pe bot și au trecut la supt
Sug sângele altor ostași.
Continue reading

Cabana din pădure (fragment)

“Atunci mi-a sărit cu fesele în poală, agăţându-şi călcâiele în spatele genunchilor mei – m-am înmuiat ca un vrej ofilit. Îmi apăsa tâmplele cu podul palmelor, îşi rostogolea limba peste buzele mele înlemnite.

S-a arcuit de două ori, aruncându-şi în spate părul vâlvoi; simţeam căldura inundându-mi abdomenul la fiecare arcuire, îmi încolăcise mijlocul între picioare şi strângea, strângea cu asalturi spasmatice şi explozii de aburi fierbinţi.

Locul arăta pregătit din timp, probabil folosit şi cu alte ocazii. Eram în mijlocul camerei fosforeşcente, lungit pe spate, într-o blană închisă, groasă, cu peri lungi şi cornoşi. Păreau din ceva coamă de cal sau din cozile unor tauri, dar miroseau a câine ud. Continue reading

Ciupercarul

Doamna care mi-a tradus Introspecţiile unui cocoş în limba germană m-a întrebat de unde îmi vin ideile, care este “procesul de creaţie”?

Nu ştiam unde sunt, dar mă simţeam în siguranţă. Pădurea devenise călduroasă şi tot mai luminată. Ningea în culori de pietre preţioase, de parcă norii presărau smaralde şi rubine pisate. Am inspectat locul şi am descoperit vinovaţii – nişte melci lunguieţi, fără cochilie, adunaţi în jurul unui lac cântător.
Continue reading

Iubiţi banalitatea!

Casa mea are un pridvor lung, cu stâlpi înalţi, pictaţi în culoarea oului de raţă. Între stâlpi am improvizat mai multe stinghii din lemn de tei. Sunt hidoase. Dar au ajutat viţa-de-vie să îşi întindă ramurile încovoiate în jurul stâlpilor, până pe acoperiş. Acum întreg pridvorul arată ca un tunel lung şi verde din care uneori mai cad struguri. Aici mă pot ascunde perfect. Via este sănătoasă, cu un frunzet decupat dintr-o pădure tropicală. Nimeni nu poate vedea în interiorul tunelului. Dar eu mi-am făcut câteva orificii dichisite printre frunze. Nimeni nu mă poate vedea, iar eu îi văd pe toţi.

Este trecut de ora opt. O aştept pe Măriuca să iasă în curtea casei, cu braţul plin de haine ude. I-am legat o sârmă între cei doi pruni din curte. Puţin prea sus pentru înălţimea ei. Aşa o pot privi în fiecare dimineaţă, arcuindu-şi corpul cu forme jucăuşe. Îşi aşază migălos hainele pe sârmă. Le cunosc pe toate. Ultimul agăţat este maioul roz pe care a vărsat ciorbă de raţă seara trecută. Din tunelul meu cel verde şi plin de orificii pot vedea casa Măriucăi, fereastra Măriucăi, masa, patul, aproape orice este al Măriucăi. O iubesc atunci când stinge luminile, cât mai aproape de răsărit.
Continue reading

A decolat Cocoşul!

Cea mai solicitantă etapă din viaţa unui scriitor este sesiunea de autografe. Sper să răzbesc şi prin truda asta, când vremurile vor fi fărâmiţe, iar eu copt şi merituos, îndreptățit să mă prezint “Dani Corban, scriitor”

Până atunci, fac antrenament de poignet mâzgălind semnând câteva cărţulii cumpărate de prietenii apropiaţi. Să ştiţi că nici pregăteala asta nu-i din sămânţă vulgară.

Nu vrei să te limitezi la formalităţi, atunci când prietenii se strâng în jurul mesei şi aşteaptă un mesaj original – să-i amuze, să-i ungă pe suflet, să-i scarpine între corniţe.
Iar când zic “mesaj original” mă gândesc la neasemuit. În cadrul unui grup restrâns de prieteni apropiaţi, nu există secrete, durează maximum o gură de bere până ies la iveală “autografele” identice.

Complicat! Stă lumea în picioare, aşteaptă la coadă! Şi ce prim gând ar putea să-i plesnească?
“Pfff, ce s-o fi apucat şi Corban ăsta să scrie? Nu e în stare să scrie două rânduri… Stau la coadă de două minute, el nu a scris două rânduri! Ptiu, ăsta prăpădeşte copacii degeaba!”

Nu mi-a zis-o careva direct, evident. M-au menajat. Doar eu eram vedeta, Autorul; le-am simţit privirile sfredelindu-mă, până m-am pierdut. Nu mai ştiam de ce s-au strâns – Oare e lansare de carte sau intervenţie să mă las de băutură?
Hai, gândeşte-te! Stoarce-ţi neuronul şi prestează! Original, neasemuit, să-i ungă pe suflet!

Şi am reuşit! Noroc că mă pregătesc să devin scriitor. Începe harul scrisului să se lipească de mine. Continue reading

Introspecţiile unui cocoş (fragment)

cocos

– Brrrr! Dă-le roată, dă-le roată, băăă! Brrr!
– Au înnebunit, băga-le-aş… Ptiu, drace, nu mai pot. Brrrr!
– Bă, roată, bă! Dă-le roată, zăpăcitule! Bâr! Bâr, n-auzi?!

Îmi săreau căcărezele din călcâie, iar balele s-au alungit peste umeri ca două hăţuri de plasmă translucidă. Nu ştiam dacă între degete s-au strivit fragii ori m-au sfârtecat mărăcinii de glădiţă. Ustură. Pantalonii nu mai au genunchiul stâng; se coace o crustă din sânge, argilă şi iarbă crudă. În loc de palme am doi papanaşi cu urzici, din alea vii şi arţăgoase. Între coapse am trosnit un arac de salcâm verde – încercam să dau jos berbecul din cireş. Ustură.

Când începe soarele să-şi cufunde barba în topitura orizontului, stejarii se pun pe cântat, se ridică aburi de mămăligă şi pătrunjel presărat peste cocoşul fiert. S-au plictisit oile de câtă roată le-am dat, behăie a împlinire şi au luat drumul ţarcului, cu berbecul cireşar în frunte. Ustură şi simt jegul făcându-şi culcuş sub piele. M-aş arunca în gârlă, cu tot cu haine, dacă n-ar fi adâncă de două degete şi acoperită cu o spumă prăzulie de râie.
Continue reading

Zăpada şi cei şapte bondoci

cocosAstăzi trebuia să filmăm pe malul unul lac. Încă ningea în valuri de lapte vârtos, dar procrastinasem proiectul peste orice limită. M-am opintit în uşa pensiunii, până am împins un maldăr de zăpadă îndesată şi afumată – îmi ajungea până la subțioară. Satul nu mai avea poteci, te ghidai doar după moţurile caselor cufundate în albeaţă, ca nişte boturi de cârtiţă pufăind fum de pucioasă.

Bătrânelul atomic, ciotul de gorun care îmi cărase geamantanul până la pensiune, îşi legase două doage de butoi peste tălpi. Luneca pe marea îngheţată, trosnindu-şi şoldurile de streşini. Îl urmau încă şase bondoci pe doage, înşiruiţi milităreşte, înarmaţi cu lopeţi groase de lemn. „Haraaai-Hooop!” strigau lopătarii, de tremurau ţurţurii pe tâmpla munţilor. Şi lunecau neînfricaţi, în pleava de gheaţă viscolită.
Continue reading

Anton cârciumarul (II)

Continuare la Anton cârciumarul (I)

foto bar
Anton reuşise să-şi spargă o ceaşcă de cafea între degete – o fi strâns prea tare. Săraca n-a ştiut să ţipe şi nici să fete pui de urs. Şi-a legat peticul de cămaşă în jurul palmei, dar şiroaiele tot l-au înroşit pân’ la cot.

Pe faţa-i tinerică şi netedă nu a schiţat vreo urmă de supliciu. Îmi zâmbea ceremonios storcându-şi sânge din pumn.

– Am un prieten aproape… la vreo cinşpe kilometri, în Dorna.

Am simţit nevoia să-i spun asta. Amestecul de coniac şi lichior multicolor nu s-a împăcat cu liniştea supărătoare; atât de linişte încât se auzeau picurii de sânge spărgându-se de podea.

– Mai doriţi un pahar? din nou, paharul deja plin.
– Mda, mâine mă întâlnesc cu prietenu’ ăsta al meu şi ne apucăm de treabă. Am venit în interes de serviciu mai mult.

Anton a ieşit din semicercul tejghelei şi din trei paşi săltaţi şi-a lipit vârful nasului de fereastră. Se uita fără clipeală la norii vârtoşi, încolăciţi pe creste.

– Îhâm… O să ningă. O să ningă mult. La noi, pădurile respiră. Ca oamenii! Hăhăhă!
Continue reading