Steagul Romaniei, doar o cârpă?

Nu vreau să vorbesc despre patriotism sau simțul apartenenței la țara și poporul ăsta (ne sunt de-ajuns testate în fiecare zi ca să mai deschid și eu subiectul) ci numai despre steag, că tot am fost asaltat ieri de steaguri din toate părțile și pe toate canalele.

Fiind copil în comunism nu fac parte din generațiile României de căcat,  adică dintre cei născuți și crescuți în atmosfera, presa și trendul de ”trăim într-o țară bananieră”, așa că mi-a luat foarte mult timp, vreun sfert de veac, să mă obișnuiesc cu ideea de a vorbi despre noi ca despre un neam mizer.

Totuși, chiar când încă pe oriunde mergeam ridicam în slăvi țara de unde vin și poporul din care mă trag, ideea de steag nu-mi zicea mai nimic. Mda, o textilă colorată, ba c-o stemă ba cu alta, de atârnat pe toate gardurile și fluturat pe oriunde de către oricine vrea să arate indubitabil cât e de patriot.

Asta era pentru mine steagul, o simplă bucată de cârpă fără nicio legătură cu România din suflet, un fel de instrument de identificare aproape kitsch cam ca suvenirurile pe care le iei din câte localități turistice.

Până când, într-o zi…

*

Lăsam România în spate cu o viză de UK de doi ani, când încă nu visam noi la UE. Nu aveam de gând să stau toată viza, ci mai mult să simt pulsul unei civilizații mature și să-mi lărgesc orizonturile – lucru pe care ar trebui să-l facă orice tânăr.

Nu fusesem alungat din țară de condițiile de aici, nu eram disperat de lipsa unui viitor sau al unei cariere, cu alte cuvinte nu aveam motivele de emigrare ale celor peste 2 milioane de români plecați ci cu totul altele, de ordin interior.

Zic asta pentru a se înțelege că nu mă despărțisem de România, nu mă simțeam rupt de glie, nu luasem o decizie pentru eternitate și nu eram bântuit de gândul dezrădăcinării. După un zbor lejer, ceva discuții în aeroport (blegul de mine îmi uitasem hârtiile cu contractul în bagaje și aveam la ghișeu doar pașaportul, vizat ce-i drept, așa că a trebuit să bag un pic de șarm personal și ochi dulci pentru a nu mai pierde câteva ore) și după o oră de mers cu mașina ajung la casa unde urma să-mi petrec vremea printre străini.

– Let me show you something – îmi zice gazda în timp ce mă conduce spre grădina din spatele casei.

Când deschid ușa de sticlă văd în mijlocul grădinii îngrijite drapelul României fluturând sus, la vreo 3 metri jumate, în aerul englezesc.

S-a rupt totul în mine. Verdele de Bucovina, zăpezile munților, prietenii lăsați în urmă, părinții, bunicii, orașul universitar, limba pe care o vorbeam, apele pe care pescuiam, speranțe, răni, tot ce trăisem, toată țara mea – ieșeau din steagul acela fluturat ușor de o briză molcomă.

De-atunci am știut că steagul Romaniei nu e o simplă bucată de cârpă scoasă de toți patrioții de carton care cred că arborarea celor trei culori îi face mai români decât un trai civilizat, ci un simbol cât se poate de real și ține doar de tine când și cum îl simți cu adevărat.

 

Vlad B Popa

Scriitor. Cautator de povesti si povestitor prin scris, fotografie si film. Licentiat în drept constitutional.

Carti publicate: Regele pribeag si batrânele umbre, Cameleon-Baza , Povestiri de sub papuc, Dracula’s Kitchen, Tati

Facebook personal

Pagina fb de autor

website de autor

1 Comments

Leave a Comment.