Şemineul din Mesteacăn

S-a lăsat întunericul în Ţara Haţegului. Satul Mesteacăn îşi descojeşte cleiurile timpului în suflări călâi de aprilie mămos. Miroase a iarbă zdrobită sub copite şi lut frământat.

Când te-ai săturat să tragi pe nas seva munţilor dizolvaţi în noapte, aşază-te lângă şemineu cu o ţuică veche de pară.

Să te ungă, să te blagoslovească, să-ţi pocnească sinapsele în armonie cu trosnetul mesteacănului înfofolit în jar.

Mâine mă joc din nou cu fazanii. Poate le învăţ limba, gândul şi zborul spre soare. Mâine voi înghiţi din nou hălci de cer sângeriu. Până atunci, mă tăvălesc drăgăstos cu noaptea în cearșafurile pământului.

Mi-e somn, ce dulce simt în oase amorţeala!
Îmi cântă câinii doine din străbuni,
Cu ochii roşii, cocoţaţi în pruni.
E sărbătoare printre sfinţi – nirvana!

2016-04-01 16.58.40

Zburător, versificator şi prozator amator
Cărţi publicate: Povestiri de la Olanu şi Introspecţiile unui cocoş

2 Comments

  1. In mod cert, iti prieste aerul la Mesteacan. A reusit Vlad sa pozeze uliul intre timp? Sau macar fazanul ala spectaculos? 🙂

    Reply

Leave a Comment.