Lemne trosnind molcom, un miros dulce de coptură ce învăluia toată casa, penele de curcă pregătite să dea cozonacilor strălucire și bunica făcând din când în când cruce spre portița unde se încălzeau minunățiile. Amintiri legate pentru totdeauna de Paștele și Crăciunul copilăriei.

E la modă acum și foarte des declarat prin showurile culinare televizate ingredientul dragoste. Că e vorba de o salată de varză, de cartofi prăjiți sau de un șnițel, toate-s dom’le neapărat făcute cu dragoste că altfel nu ies bine.

Mă și tem să zic că ăsta e secretul cozonacilor c-o să pară vorbe aruncate în vânt. Numai că nu-s deloc goale și asta pentru că coptura asta nu e un fel obișnuit de mâncare și nu se face așa tam-nisam când vrei să pui ceva dulce pe masă.

Când ești mic, cozonacul înseamnă sărbătoare și bucurie, vrajă de-a dreptul, legată ba de scârțâitul zăpezii și de așteptarea moșului cu daruri ba de ciocnitul ouălelor colorate. Când mai crești și-ajungi să-i faci tu, îți vin lângă tine, odată cu aromele de nucă măcinată și aluat copt, amintirile copilăriei și chipurile dragi de-atunci, pe care de multe ori nu le mai ai lângă tine.

Iar când ai trăit o viață și ai copt sute de cozonaci, din nou coptura asta înseamnă mai mult decât mâncare. Pentru că atunci, în prag de sărbătoare, ți se strâng copii și nepoții de pe drumuri și se întorc la tine… ce bucurie mai mare decât asta poți să ai în iarna vieții?

De asta cozonacul are tot timpul printre ingrediente ceva în plus.