Scutură Cruci (II)

Ștefuț plutește spre desiș cu genunchii anesteziați. Presiunea intracraniană s-a adunat în spatele frunții și i-a înfundat nările. Bătăile inimii, tot mai agresive și dese, îi împing plutirea spre foștii arbuști, acum înălțați până la infinitul nopții.

Își simte corpul macerat: curge cu picioarele înainte spre o gură de flăcări albastre. În gură joacă focuri de gheață, iar tăietura frigului i-a pătruns în suflet, la rădăcinile dorințelor. Nu știe dacă își mai poate mișca degetele, limba, ochii – orice gând de a-și abandona paralizia generală i-a fost retezat.

În câmpul vizual strict delimitat de privirea încremenită, i se desfășoară o magazie lungă, de forma unei galerii miniere, cu pereții ascunși în obscuritate. Plutirea s-a terminat în gura albastră de la capătul magaziei, iar flăcările s-au separat cuminți și reci, fiecare în vârful unei lumânări înalte, ceremoniale.

Se aud baloanele de ceară și uși metalice, împinse anevoios. Din întunericul peretelui frontal au scos capetele doi boi împăiați. Ceara îi mângâie între coarne şi se adună într-un țurțur noduros, sub bărbie. Boii îl privesc pe Ștefuț cu ochii negri şi morţi, ca de păpuşă.

Flăcările cresc în bulgări de cocă siderală, ne-o prezintă pe Mirana într-o prelungită reverență. Sub capul ei plecat, s-a lipit un bătrân, cu brațele larg deschise, cât să-i cuprindă formele generoase. Cu toată miasma lor de uger tăvălit în levănțică.

Reverența s-a terminat într-un mieros „Săru’ mâna!”, dulceața graiului contrastând acreala bătrânului râncezit. Halatul negru și zdrențăros se termina într-un ou diform, pârlit de soare. Fața, crăpată ca un parbriz lovit de piatră, îşi pierduse strălucirea, părea o bucată de vinilin uitată pe acoperiș peste generații.

– Nimeni nu poate ști cursul și cusurul. Ale apelor, ale soarelui, ale bobului. Magia din fiecare bob!

Își prelingea dosul degetelor pe obrajii Miranei și îi vorbea pe o voce ascuțită, care s-ar fi potrivit la fel pe laringele oricărei bătrâne din Casa Veche.

– Săru’ mâna, așa e! Eh, noi, cum o fi, de mâine începem. Începem să strângem. Om vedea, cum o vrea…
– Șât, să nu te aud!
– Au! Da, săru…
– Nu există de mâine. Ați început deja culesul și știu că ați făcut totul bine, așa cum trebuie. Dar cursul și cusurul nimeni nu le poate ști; magia, magia din fiecare bob.
– Eh, mai trebuie și noroc în viață.
– Mh, norocul și viața.
– Păi nu?
– Viața, știi ce-i viața? E drumul de…
– Hehe, de la sulă pân’ la turlă, știu!
– Ooo, bravo, ai învățat-o! Dar n-ai înteles-o, nu aveai cum.

Magazia s-a umplut de o lumină caldă, aurie. Ștefut își poate mișca gâtul, își simte limba, dar nu îndrăznește să trimită vreun sunet peste armonia dialogului Mirana – Scutură Cruci. Nu le înțelege pe toate, dar vocile îi masează tâmplele, îl cuibăresc într-un pătuț de plăcere ingenuă și ocrotire.

A prins câteva cuvinte legate despre boabe, soarele tomnatic, magiun, pălămida izlazului, diferită de a luncii Oltului. Și-a auzit numele de câteva ori, laolaltă cu aprecieri despre tăria vinului, butoaie, șlefuirea doagelor de salcâm. Sau erau scânduri de salcâm…

„E copil.”, „Da, cursul și cusurul”, „Cum urci colo, printre meri”, „Până și mărul, cu magia lui”, „ Țuică și teci”, „Nu există mâine.”, „Auuu, auuu, auuu! Hehe!” „Cireașa lupului, asta da, cea mai magică!”

Peretele frontal s-a luminat cât să-i observi rețeaua șențulețelor, construită de aburii condensați de-a lungul mai multor vieți. Capetele boilor sunt o frescă mânjită cu lut și cireșe. În blana bătucită, lumina inventează nuanțe tot mai calde, aproape să păcălească moartea și să-i smulgă din perete. Din ochii de păpușă le curg lacrimi.

Ștefuț aude stropi grei și deși spărgându-se de acoperișul magaziei, de pereți, de podea: sunetul unei ploi torențiale care te-a prins fără adăpost. Scutură Cruci îl privește din dreptul unei uși scunde, turnată pe pipernicia lui de minion stafidit:

– Haida, să mă ajuți la butoaie! Hai, că nu mai ești copil!

Pe ușă intră culorile dimineții și mirosul nisipului ud. L-a urmărit pe stafidit afară, pe un ponton de scânduri lucioase. Valurile îl leagănă, pieptul i se umple cu puseuri de anxietate când bătrânul se îndreaptă, se înalță, iar zdrențele se înnoiesc într-un anteriu imaculat.

– Haida, ne așteaptă Karuna s-o ducem la Olt! îl îndemnă pe un glas răsunător, cu brațul țintind corabia călărită de butoaie.

Ștefuț și-a coborât privirea asupra pașilor – se concentrează, inima-i răcnește între urechi, vrea să-i oprească. Scândurile lucioase îi reflectă fricile, iar ochii s-au blocat într-un galop istovitor – pășește paralizat într-un perpetuum, incapabil să-și mai asculte gândul și voința.

Pontonul de scânduri este oglindă. Ștefuț își vede chipul multiplicat într-un album de saltimbanci. Fiecare mutră schimonosită îl sperie și îl hrănește; vrea să îl pătrundă. Știe că, dacă le-ar înghiți pe toate, s-ar simți pentru prima dată plin. I-ar exploda țeasta și pieptul, dar ar izbăvi, ar crăpa sătul.

– Ăsta ți-e cusurul, dar nu-i cursul. Haida pe Karuna, că nu mai ești copil!

Corabia împinge gârla peste maluri și lunecă legănat spre valea inundată de soare. În butoaie cântă un cor de copii. Scutură Cruci pare să cârmească din brațele ridicate paralel cu puntea. El însuși este o cruce care străpunge pâcla solară până în Casa Veche. Ștefuț a încremenit în genunchi; cântecul butoaielor îi joacă în piept și curge cu vuiet prin gura căscată.

Plutește pe o apă liniștită, cristalină, din care strălucesc solzii lostrițelor aurii. Este imaginea care l-a îndrăgostit de pescuit. I-a încins somnul și l-a trezit înaintea răsăritului, uns cu sudoarea vânătorului de vise. Și l-a teleghidat prin crepusculul rece, printre cocoșii care-și strigă introspecțiile în merii înfloriți, până pe buza bălții.

A început cu o undiță din bambus și ață de cusut pe care a înnodat un cocean de porumb și pietricele. Imaginea solzilor aurii i-a luminat nereușitele, l-a ambiționat, l-a împins să fure meșteșugul pescarilor născuți și îmbătrâniți lângă baltă: pe ața de cusut a înnodat și un ac.
Dar nicio apă și nicio strălucire nu a semănat dragostei din vis. A înlocuit bambusul cu fibra de carbon și a compensat neîmplinirea cu scule tot mai performante și mai scumpe, până la tolba răsturnată în vie.

Acum privește cu gura plină de cântec spre copiii satului, adunați la mal fără vreo unealtă pescărească. Doar râd în hohote și bat din palme, iar lostrițele sar năprasnic dintre valuri și înalță bolți de curcubeu.

Casa Veche e toată un verde proaspăt, înmiresmat de trandafirii crescuți peste țigla caselor. Și deasupra fiecăreia, se adună berze argintii, rotocoale, împletesc în cioc clinchet de bebeluș: spirale, spirale.

Plutesc pruncii peste livezi, spinarea e leagăn sub aripi de sfinți. Domnițele torc între coapse fierbinți iubiri veșnic crude. Tulpinile îmbrăcate în cojocel verde, pufos, peste maioul de scoarţă suculentă, de căprioare ros, se-adapă din grişul cu lapte, vărsat de paşi în botoşei – paşi mărunţi şi grăbiţi, de iepuri vorbitori, călărind ponei.

Ștefuț urmărește cum drumul livezilor urcă peste terasele învelite în mușchi virgin și se pierde în vița de vie. În locul gării, din moțul movilei se înalță o turlă, înconjurată de cruci radioase, desprinse din soare. Cârmaciul privește drumul, lasă brațele pe lângă corp: corabia plutește în derivă. Își coboară chelia între umeri și oftează spre Ștefuț:

– Eh, asta-i viața! Rândul tău să ții cursul. Haida, că nu mai ești copil, cârmește-o pe Karuna!

Continuare la Scutură Cruci (I)

Zburător, versificator şi prozator amator
Cărţi publicate: Povestiri de la Olanu şi Introspecţiile unui cocoş

Articole cu tematică similară

Leave a Comment.